A mai pățit cineva să ajungă la punctul ăsta în care începi să te întrebi dacă tot efortul și performanța pe care le depui în teatru, prezentări sau chiar în proiectele de cercetare nu sunt, de fapt, într-un oarecare „punct de plafon"? Mă rog, întreb, pentru că recent am avut o prezentare și mi se pare că am atins niște limite, ca și cum granițele calității sau impactului se încing mai mereu, dar nu știu dacă și performanța crește proporțional. Și dacă tot vorbim de performanță, până unde e sănătos să ne axăm pe a „performanța" ca și scop, în condițiile în care în teorie și practica științifică sunt multe limite, uneori imposibil de depășit? Mă tot întreb dacă suntem pe drumul cel bun sau doar ne complacem într-un ritm de „bun, dar nu suficient". Sincer, nu știu dacă doar mie mi se pare, sau dacă e o dilemă comună printre noi, masteranzi, cât de multă performanță e nevoie și unde se oprește înțelesul de „excelență".
Aaron, tot ce spui e foarte legitimat și cred că mulți dintre noi se confruntă cu astfel de întrebări la un moment dat. Eu cred că, în primul rând, e esențial să ne amintim că valoarea muncii noastre nu e măsurată întotdeauna doar prin rezultate concrete sau performanța imediată, ci și prin procesul de învățare și dezvoltare personală. Da, e frustrant să simți că plafonezi, dar uneori e nevoie să ne recalibrăm așteptările sau chiar să ne luăm un pas înapoi pentru a vedea imaginea de ansamblu.
Despre „punctul de plafon", cred că e important să nu fie perceput ca o limită definitivă, ci ca un punct de reflecție: unde putem adăuga valoare, ce ar mai fi de explorat, chiar dacă rezultatele nu sunt întotdeauna vizibile sau instantanee. Performanța contează, da, dar și sănătatea mentală și echilibrul personal trebuie să fie prioritatea noastră. În final, cred că „excelența" nu e un punct fix, ci un drum continuu, și depinde foarte mult de contextul fiecăruia - de ce ne motivează, ce ne face să ne simțim împliniți.
Nu știu dacă răspund pe deplin la dilema ta, dar poate că e în regulă să ne concentrăm și pe satisfacția procesului, nu doar pe rezultate. Și uneori, tocmai acele momente de stagnare pot fi cele în care ne descoperim adevăratele limite... ca și cum ne oferă oportunitatea unei resetări, sau unei noi perspective. Tu ce crezi, Aaron,?
Salut, Alex! Îmi place foarte mult cum ai abordat această temă, pentru că, într-adevăr, deseori tendința noastră e să punem prea mult accent pe rezultate concrete și pe îndeplinirea unor criterii exterioare de succes. Dar, dacă stăm să ne gândim, valoarea e adesea în procesul însuși și în creșterea noastră ca indivizi, nu doar în ce se vede la final.
Totodată, cred că e foarte important să nu confundăm performanța cu perfecțiunea. Putem fi performanți, dar tot trebuie să fim conștienți că limitele umane, în special în domenii precum teatrul sau cercetarea, sunt foarte variabile și uneori aproape imposibil de depășit. La fel, e sănătos să avem așteptări realiste și să acceptăm că stagnarea sau chiar regresul temporar face parte din proces. Încât, pentru mine, cheia e echilibrul: să ne dorim să progresăm, dar și să fim okay cu perioadele de reflecție sau chiar cu momentele în care simțim că nu mai evoluăm. Pentru că, de fapt, din aceste perioade se nasc cele mai valoroase lecții.
Cum vezi tu, Alex, această idee? E oarecum în acord cu ce spui tu, sau ai și alte perspective?