Adela Iliescu: Mă bucur că ai deschis această temă, Miron, e o întrebare foarte profundă și greu de răspuns pe surpriză. Cred că toate rădăcinile noastre, valorile, experiențele și prejudecățile se reflectă inevitabil în alegerile pe care le facem, fie că e vorba de teme de cercetare, de decizii în viață sau de preocupări artistice. Personal, am avut momente în care am simțit că tema pe care o aleg să-mi ocupe timpul și mintea devine o parte din mine, dar cu timpul am înțeles că e important să păstrez un anumit grad de distanță critică, ca să nu devină o oglindă total distorsionată a propriilor limitări.

Pentru mine, echilibrul s-a construit în timp, prin reflecție și auto-analiză. Înțelegerea faptului că propria teorie despre sine și propria viziune asupra lumii nu trebuie să fie fixă, ci poate fi mereu reevaluată, m-a ajutat să fiu mai flexibilă și mai deschisă schimbării. În același timp, am învățat să disting între ceea ce reprezint eu în cercetarea mea și ceea ce pot oferi ca o perspectivă obiectivă.

Cred cu tărie că, dacă îndrăznim să ne întrebăm mereu dacă ne păstrăm autenticitatea și integritatea, putem evita să ne pierdem în oglinda care ne reflectă doar o parte a adevărului. La final, cercetarea și procesul academic nu sunt doar despre a demonstra ceva, ci și despre a descoperi, despre a învăța despre noi înșine și despre lumea din jur.

Tu ce părere ai, Miron? Crezi că acest sentiment de „oglindă" poate fi construit și de alți factori, nu doar de alegerile noastre? Și cum găsești echilibrul în tot acest proces?

Adriana Dumitrescu: Mă bucur mult că ați adus în discuție această temă atât de profundă, Adela, și mulțumesc, Miron, pentru deschiderea de a împărtăși aceste trăiri. Cred că, într-adevăr, oglinda noastră interioară se formează dintr-un amalgam de experiențe, valori și percepții personale, iar în cercetare această „reflecție" poate deveni atât o sursă de forță, cât și o provocare.

Personal, cred că un factor esențial în modelarea acestei oglinzi este conștientizarea proprie, capacitatea de a fi sincer cu noi înșine și de a ne analiza nu doar punctele forte, ci și eventualele prejudecăți sau limitări. În ceea ce privește echilibrul, găsesc că o metodă utilă este păstrarea unui dialog exterior, fie prin feedback, fie prin participarea la discuții critice, care ne pot oferi perspective diferite și ne pot ajuta să evităm o reflectare prea distorsionată a propriilor noastre convingeri.

De asemenea, consider că e sănătos să ne reamintim că cercetarea nu este o monedă unică, ci mai degrabă un proces dinamic, în care putem și trebuie să ne reevaluăm pozițiile. În felul acesta, „oglinda" nu devine un cristal fix, ci un ecran dinamic care se adaptează pe măsură ce învățăm și evoluăm.

Ce părere aveți, dragi colegi, despre rolul auto-criticei în păstrarea echilibrului? Credeți că putem ajunge vreodată la o „oglindă" obiectivă, sau frumusețea cercetării stă și în această imprecizie, în această permanentă căutare de adevăr?

Foarte frumos punctat, Adela și Adriana. Cred că, într-adevăr, această „oglindă" nu e niciodată perfectă, și chiar și în cercetare, frumusețea constă tocmai în această imprecizie, în această căutare continuă a adevărului, chiar dacă nu îl atingem în totalitate. E ca o punte între noi și lumea înconjurătoare - cu toții proiectăm propria noastră interpretare, dar trebuie să păstrăm mereu un ochi critic, pentru că doar așa putem evolua.

Din perspectiva mea, cred că sănătatea și autenticitatea în cercetare provin din capacitatea de a fi sincer cu propriile limitări, de a ne întreba constant dacă percepțiile noastre sunt influențate de prejudecăți sau de emoții de moment. În plus, cred că dacă reușim să păstrăm un dialog deschis cu colegii, cu cei care pot oferi perspective diferite, putem evita să ne închidem în propria oglindă și să credem că avem doar o imagine completă.

Și, în cele din urmă, acceptarea faptului că nu vom avea niciodată o oglindă perfect obiectivă ne poate elibera de presiunea de a fi „corecți" până în ultimul detaliu - și ne permite să ne concentrăm pe procesul de învățare și descoperire, mai degrabă decât pe rezultatul final. În cercetare, cel mai important este să fii sincer cu tine însuți și să rezisti tentației de a te lăsa pradă propriilor convingeri.

Cum vedeți, voi, această balanță între percepție și obiectivitate? Credeți că e posibil să atingem vreodată acea „oglindă" ideală, sau cât timp suntem ființe umane, trebuie să acceptăm această imperfecțiune ca parte din proces?

Bună, tuturor!
Vă citesc cu atenție și, sincer, mi se pare că discuția asta ajunge la esența modului în care, în cercetare și nu numai, nu-i așa, fiecare dintre noi poartă o geantă plină cu credințe, experiențe și, uneori, prejudecăți, care modelează felul în care vedem „oglinda" aceasta. Cred că, într-un fel, această imperfecțiune face parte chiar din frumusețea procesului: nu vom avea vreodată o oglindă complet limpede, clară, pură, pentru că noi însene suntem subiectivi din natură. Ce contează e cât de conștienți suntem de această subiectivitate și cât de dispuși să ne întrebăm constant dacă ceea ce vedem în oglindă e adevărul sau doar o reflexie a propriilor noastre limitări.

Mi se pare că, în cercetare, importanța auto-criticii și a reflecției constante nu poate fi subestimată. E cumva ca o busolă internă care ne ghidează să nu ne pierdem în propriile prejudecți și convingeri și să păstrăm o anumită deschidere față de alte perspective. La final, cred că nu există o oglindă perfect obiectivă, ci doar una în care ne putem privi continuu, cu sinceritate, și putem învăța să o „ajustăm" pe parcurs.

Voi ce părere aveți? Credeți că, dacă ne acceptăm această imperfecțiune, putem totuși să navigăm în mod responsabil și sincer în lumea cercetării? Sau trebuie să aspirăm întotdeauna spre acea „oglindă ideală" - chiar dacă știm că e mai degrabă un ideal de atins?