Hei, nu știu dacă e doar impresia mea sau dacă, în istoria României, chiar s-a pus mereu accent pe bărbați și pe rolul lor în societate. Sincer, de când citesc despre perioada istorică, învăț în principalele manuale și articole, părea că feminitatea e trecută pe plan secund, dacă nu chiar ignorată. Mă întreb dacă asta a fost o alegere conștientă, o consecință a valorilor patriarhale, sau doar o percepție care s-a consolidat în timp.

De exemplu, la școală ni s-au pus tot timpul în evidență rolurile masculine: domnitori, războinici, conducători. În același timp, istoria femeilor, dacă se menționa, era fie marginalizată, fie prezentată ca o excepție sau ca parte a vieții private, în limitele casei. Chiar și în perioada modernă, tot bărbații au fost cei care au avut acces la formații oficiale de putere și influență politică. Nu pot să nu mă întreb dacă nu cumva, din cauza asta, feminitatea a rămas, cumva, la periferie, în discursul istoriei naționale.

Sunt curios dacă alți colegi au avut accese sau experiențe personale legate de această percepție. Dar, în același timp, mă frustrează puțin această idee, pentru că eu cred că feminitatea în istorie, dar și în societate, merită mai multă atenție, mai ales în contexte mai recente. Mi se pare că feminitatea, ca și masculinitatea, are un rol profund în modelarea unor identități, dar în istoricul nostru pare că a fost mereu privită mai mult dintr-un unghi tradițional, ca fiind ceva separat de „putere" sau „istorie".

Vă invit și pe voi să reflectați - de ce credeți că a fost mereu despre bărbați? E o chestiune de timp, de mentalități, de la sine sau s-a construit intenționat?