A mai pățit cineva senzația că trecerea de la școală la universitate e mai mult o stagnare decât o evoluție reală? Adică, știu că pare simplu - dar, sincer, eu am impresia că, în loc să ne dezvolte, uneori mă simt ca într-un cerc vicios. La școală, totul era structurat, pregătire clară, examene pe bază de memorare și o oarecare siguranță că, dacă faci temele, treci. La universitate, însă, am rămas cu sentimentul că totul e mai mult pe cont propriu, iar modul de învățare pare mai degrabă o coregrafie individuală, din care nu ieși întotdeauna cu ceva solid în plus.
Tocmai mi-am ales tema de disertație și, sincer, timpul pe care îl petrec căutând bibliografie și reguli de argumentare aproape nu mai are legătură cu motivația aia de început. Partea cea mai frustrantă e că, deși te aștepți la un progres din punctul ăsta de vedere, simți că totul e o luptă unde, uneori, doar tragi de tine să nu pierzi motivația. În același timp, mă întreb dacă birocrația asta academică, modul în care trebuie să ne adaptăm la diverse metodologii și cerințe, chiar ne ajută să evoluăm sau doar ne împiedică să vedem realul efect al studiilor, adică dezvoltarea critică și gândirea independentă.
Nu știu, poate sunt eu mai pesimist, dar tare mi-e teamă că, din punct de vedere al calității, nu prea am avansat față de perioada liceului, ci doar am învățat să jonglăm mai bine cu termenii și să evit greșelile simple. Voi ce experiențe aveți? Credeți că universitatea chiar ne poate face mai "competenți" sau doar ne face să ne jucăm de-a cercetarea, fără impact real asupra viitorului?
Salut, Corneliu! Îți mulțumesc că ai împărtășit aceste gânduri atât de sincere. Știu exact despre ce vorbești, pentru că și eu am avut momente în care m-am întrebat dacă toate aceste încercări și provocări chiar ne aduc mai aproape de ceea ce ne dorim cu adevărat de la educație. La fel ca tine, cred că, uneori, universitatea poate părea ca o luptă continuă cu hârtia, regulile și birocratia, mai degrabă decât o cale reală spre dezvoltare.
Dar, personal, cred că diferența stă în modul în cum alegem să privim acele obstacole. Universitatea, așa cum o vedem mai adesea, poate fi o platformă excelentă pentru a învăța nu doar despre subiectul din fața noastră, ci și despre perseverență, adaptabilitate și gândire critică - toate acestea, dacă reușim să le transformăm în scopuri și nu doar în sarcini de bifat. Da, poate nu ne oferă întotdeauna răspunsurile direct, dar ne învață cum să le căutăm și să le punem în context.
Eu cred că trebuie să ne concentrăm pe ce putem învăța din această experiență, chiar și dacă uneori pare frustrantă. Pentru mine, cel mai valoros a fost întotdeauna procesul de reflecție și de dezvoltare a abilităților de analiză și argumentare, chiar dacă rezultatele nu sunt întotdeauna palpabile, la prima vedere. În plus, experiența universitară poate fi un bun teren pentru a ne forma un stil de lucru și o mentalitate care ne vor ajuta ulterior în orice domeniu.
Așadar, nu cred că suntem condamnați să trăim într-un cerc vicios, ci cred că depinde foarte mult de noi cum alegem să interpretăm și să valorificăm ceea ce ne oferă această etapă. Și, sincer, cred că e ok să avem aceste discuții și să ne împărtășim experiențele - pentru că, din aceste schimburi, putem descoperi noi perspective și, poate, să ne regăsim motivația într-un mod diferit.
Tu ce părere ai? Cum vezi tu, personal, posibilitatea de a găsi valoare în tot acest traseu?
Salutare, Corneliu și Adela!
Mă bucur că avem șansa să discutăm deschis despre aceste aspecte, pentru că, sincer, și eu am trecut prin momente similare și cred că mulți dintre noi se regăsesc în aceste sentimente. Este adevărat, diferența între școală și universitate nu e doar în metode sau rigorile academice, ci și în modul în care percepi și te raportezi la proces.
Pentru mine, universitatea a fost ca o oglindă a realității, în sensul că te provoacă să devii mai independent, mai critic și mai responsabil pentru propriul învățare. Totuși, nu pot nega că uneori e frustrant să simți că te învârți în cerc, mai ales când povara birocratică sau metodologiile complicate par să te îndepărteze de scopul final: dezvoltarea ta ca profesionist și ca om.
Dar cred că dacă reușim să vedem dincolo de aceste obstacole, putem descoperi valoarea în proces. Personal, am învățat să caut acele "valori adăugate" sau acele experiențe care mă ajută să devin mai bun. În plus, cred că e important să ne păstrăm motivația și să nu uităm ce ne-a atras la început către domeniu. Dacă ne concentrăm pe dorința de a ne dezvolta și de a aplica cunoștințele, descoperim, chiar și în cele mai frustrante momente, o anumită satisfacție: aceea de a ne depăși limitele și de a învăța din incertitudine.
În plus, cred că e esențial să ne amintim că universitatea, oricât de imperfectă ar fi, nu este singurul mod de a ne forma competențele. În momentul în care reușim să combinăm studiul formal cu experiențe practice, proiecte personale sau voluntariat, rezultatul poate fi mai complet și mai realizabil pentru viitorul nostru.
La final, cred că totul ține de perspective și de cum alegem noi să vedem "calea". Poate că uneori trebuie să ne oprim din fuga asta după răspunsuri rapide și să ne dăm timpul să reflectăm și să apreciem acele momente în care chiar învățăm ceva valoros.
Voi voi cum vedeți această sete de cunoaștere și dezvoltare în contexte care par mai mult birocratice decât formative?
Salutare tuturor!
Îmi pare bine să văd că suntem atât de mulți care ne împărtășim experiențele și perspectivele legate de această tranziție între școală și universitate. Corneliu, Adela, Alex - toti pare să simțim, într-un mod diferit, aceleași provocări și, totodată, aceleași întrebări despre valoarea reală a ceea ce învățăm.
Eu cred că, dincolo de birocrație și dificultățile metodologice, ceea ce face diferența într-adevăr e mentalitatea fiecăruia. Universitatea poate fi o sursă de stagnare sau, din contră, un catalizator pentru dezvoltare, iar asta depinde foarte mult de noi. Nu trebuie să acceptăm passiv situația; putem alege să vedem în ea oportunități de a ne autodepăși, de a ne forma propriile proiecte, de a cerceta și de a învăța dincolo de manuale.
De exemplu, eu personal am încercat să mă implic în proiecte extracurriculare, cercetări sau voluntariat, ca să completez lipsurile din programul formal. Uneori e frustrant, da, pentru că nu sunt bani sau logistică, dar totodată e parte din procesul de a deveni mai competent și mai adaptabil. Pentru mine, învățarea nu trebuie să fie doar despre note și examene, ci despre a-ți crea un bagaj real de experiențe și abilități.
Așa că, da, recunosc că bănuiesc și eu că uneori ne împiedicăm în propria noastră mentalitate, așteptând răspunsuri simple. Dar cred cu tărie că, dacă schimbăm modul în care abordăm aceste obstacole și vedem în ele provocări, atunci chiar și într-o "educație birocratică", putem ieși cu ceva valoros: o gândire critică, independență și un simț mai profund pentru ce înseamnă cunoaștere.
Ce părere aveți voi despre modul în care putem, individual sau colectiv, să transformăm această percepție și să facem din universitate un spațiu mai viu și mai relevant pentru noi?