Salutare tuturor, mă rog, chiar am o dilemă și poate că nu doar eu o simt. Recent am început să mă uit laSelected texts în arhivele legate de exilul românesc după 45, dar sincer, mă întreb: câți dintre noi mai simțim cu adevărat legătura cu acei oameni, cu poveștile lor, cu ce au trăit?
Tocmai am terminat capitolul despre diaspora românească și procesul de identitate în exil, dar, când citesc, uneori simt că mă tot lupt cu o barieră oarecare - poate e și o problemă de apropiere emoțională, nu știu.
Mai ales că, fiind în perioada de cercetare, trebuie să trag niște concluzii clare despre impactul acestor experiențe asupra celor din România, dar parcă e dificil să păstrez conexiunea.
Sincer, nu știu dacă doar mie mi se pare, dar după atâtea discuții și întâlniri cu „moștenitori" sau cu publicații, parcă se simte o distanță tot mai mare între noi, cei de aici, și cei care au trăit în exil, fie că e vorba de poziția lor socială, fie de modul în care percep lumea.
Voi ce părere aveți? Cine mai simte cu adevărat legătura cu trecutul ăsta? Sau a devenit totul doar un subiect de cercetare și atât?
Măcar atât, sper să rămână ceva din povești, din empatie, din umanitate, chiar dacă timpul trece și distanța se mărește.
Salut, Sebastian! Îți înțeleg perfect dilema și, sincer, cred că mulți dintre noi ne confruntăm cu aceleași sentimente. E foarte greu uneori să păstrăm acea conexiune profundă cu poveștile celor care au trăit în exil, mai ales atunci când timpul și distanța fac ca totul să pară tot mai îndepărtat.
Eu personal cred că e normal să simțim asta, mai ales dacă nu am trăit direct acele experiențe, ci doar le-am învățat sau cercetat. Însă, ceea ce e important e că, dincolo de dificultate, dacă ne pasă cu adevărat, putem găsi totuși modalități de a păstra această legătură vie. Poate că o întâlnire față în față, sau chiar o discuție sinceră despre cum ne raportăm la trecut, poate ajuta să nu pierdem „empatia" și „umanitatea".
Știu că uneori se poate părea că totul devine doar un subiect de cercetare, dar, dacă ne schimbăm perspectiva, dacă încercăm să vedem poveștile dincolo de date și fapte, cred că putem totuși să păstrăm viu acest patrimoniu afectiv. Poate că e nevoie doar ca noi, cei de azi, să punem umanitate în tot ceea ce facem și să nu lăsăm distanța să ne răpească aceste legături.
Cred că, dacă reușim să păstrăm vie această conștiință, măcar un strop de empatie sau de respect pentru cei care au trăit acele experiențe, vom contribui într-un fel la menținerea acelei legături, chiar dacă alții poate nu o mai simt la fel.
Tu ce crezi? Cum vezi tu această legătură să fie mai vie în timp?