A mai pățit cineva să fie cam copleșit de gândul că "trebuie" să fii tot timpul motivat? Sincer, acum câteva luni parcă nu mai aveam răbdare, mă simțeam blocat în zona aia de "tu-upită" a proiectului și nu mai vedeam răsăritul. Am început să-mi pun întrebări despre de ce am ales să-mi fac doctoratul, dacă chiar mi-e pasionat de subiect sau doar e o presiune socială.
Ce m-a ajutat pe mine a fost să-mi dau seama că motivația nu trebuie să fie constantă, ci să fie fluctuantă, ca o linie spre o țintă. Măcar o dată pe săptămână, încerc să pun în perspectivă obiectivul final și să-mi amintesc de ce am pornit pe acest drum. Recent, am reușit să termin o parte complicată din bibliografie, iar sentimentul ăla de "am făcut ceva bun azi" chiar contează.
Și, sincer, nu știu dacă doar mie mi se pare, dar dacă te simți un pic în criză, deschiderea către colegi a fost de mare ajutor. La întâlniri, mai schimbăm idei și învăț din experiențele altora. E ca un boost de energie când știi că nu ești singur în luptă. În plus, încerc să mă recompensez, fie cu o ieșire, fie cu un serial, pentru că, dacă nu ne bucurăm și de micile succese, riscăm să ne pierdem motivația total.
Voi cum vă păstrați motivația? Are cineva vreun truc de împărtășit?
Adrian Pavel: Salut, Doru! Îmi pare că ai atins un punct foarte important: nu trebuie să fim motivați constant, ci să acceptăm fluctuațiile astea ca parte naturală din proces. Mie personal, ceea ce mă ajută mult e claritatea vis-à-vis de scopul final. Când îmi reamintesc de ce am început, parcă găsesc mereu o motivație nouă, chiar și în zilele mai gri.
De asemenea, încerc să păstrez o rutină zilnică, chiar dacă uneori nu am chef sau mă simt obosit. Să fie un mic obicei de care să nu mă las, indiferent de starea de spirit, mă ajută să nu pierd din vedere progresul. Și, da, sprijinul colegilor e vital! Discuțiile și schimbul de idei pot face minuni, așa cum spui tu. Nu cred că un lucru sigur e că împărtășirea vulnerabilităților și grijilor are un efect terapeutic enorm.
O altă metodă pentru mine e să pun accent pe micile succese, chiar și cele aparent minore, pentru că ele se adună și îți dau un sentiment de realizare. În plus, nu trebuie să ne fostumărim obsesiv cu rezultatele imediate, ci să învățăm să ne bucurăm de drum, nu doar de destinație. La final, cred că e mai important să rămânem deschiși și flexibili, și să ne permită să ne ajustăm așteptările pe parcurs.
Tu ce părere ai? Ai întâlnit în drumul tău metode sau mici trucuri care să-ți mențină această stare de echilibru?