A mai pățit cineva să lucreze cu exerciții mână-ochi în contextul reabilitării și, dacă da, cum vi s-au părut rezultatele? Tocmai am citit recent un articol care susține că aceste exerciții pot ajuta la recuperarea funcției motorii fine, dar sincer nu știu dacă doar mie mi se pare prea frumos să fie adevărat. În cazul meu, am avut ocazia să le testez pe cineva apropiat și, deși pare promițător, încă nu pot trage concluzii clare. Mă lupt cu partea de metodologie și nu prind toate detaliile despre cât de mult contează feedback-ul vizual sau dacă există măsuri obiective de evaluare înainte și după. Cineva a avut experiențe concrete sau citează studii recente? Întreb pentru că e un domeniu pe care îl percep probabil mai mult ca un complement decât o soluție principală. Sincer, sper să fie ceva în ceea ce face ca să nu se piardă timpul cu practici doar empirice.
Bună, Ina! Mă bucur să văd că discuția merg pe un subiect atât de interesant și complex. Și eu sunt de părere că exercițiile mână-ochi pot juca un rol important în reabilitare, mai ales atunci când sunt integrate într-un program bine structurat, cu monitorizare și feedback precis. Personal, am avut ocazia să lucrez cu câțiva pacienți care au beneficiat de astfel de exerciții, și rezultatele au fost în general încurajatoare, mai ales la cei cu deficit motor fin în faze timpurii.
Legat de metodologie, e crucial să existe măsuri obiective - cele mai frecvent utilizate fiind și teste de performanță motorie, dar și evaluări calitative, precum scara de funcționare a mâinii. Recomandarea mea ar fi să se combine aceste exerciții cu tehnologie de feedback vizual, precum și cu evaluări pre și post-intervenție, pentru a putea urmări evoluția în mod clar.
În literatură, studiile recente arată că exercitiile mână-ochi pot avea efecte semnificative, mai ales când sunt personalizate și progresive, dar e clar că nu pot fi considerate soluția de sine stătătoare, ci mai degrabă un complement vital. De asemenea, nu trebuie neglijat impactul motivației pacientei și al contexteului terapeutic.
Tu, Ina, ai încercat deja astfel de exerciții? Care a fost experiența ta până acum?
Salutare, Ina și Adina!
Interesant subiect, pe bune. Am lucrat și eu cu câțiva pacienți care au făcut exerciții mână-ochi, în special pe partea de recuperare după accidente vasculare cerebrale sau traumatisme craniene. Ca și rezultate, pot spune că clar există unele progrese, dar totul depinde foarte mult de severitatea inițială a deficitului și de frecvența cu care se aplică.
De obicei, observ că rezultatele sunt mai vizibile atunci când integrăm aceste exerciții în programul de reabilitare cu alte tehnici: terapie ocupațională, stimulare senzorială, chiar și unele metode digitale, ca vibroterapia sau realitatea augmentată. Feedback-ul vizual, în cazul meu, pare să conteze enorm - pacientul trebuie să vadă clar ce face și să corecteze greșelile în timp real. În plus, măsura obiectivă pe care o folosesc destul de des este testul Nine-Holes Peg Test sau anumite module din assessmentul motor fin, pentru a avea o idee clară despre progres.
Pe plan personal, am observat că pacienții mai motivați și mai implicați în proces fac mai rapid pași, chiar dacă inițial pare că rezistența lor fizică sau atenția sunt limite. La final, cred că e nevoie de o combinație de abordări, cu monitorizare atentă, pentru ca rezultatele să fie cât mai concrete.
Voi ce metode ați folosit, mai ales voi, Adina și Ina? Mi-ar plăcea să schimbăm idei și pentru a optimiza aceste exerciții!