Salut!
Mă numesc Eliza Antal, sunt la master în Kinetologie și am ales ca temă de disertație impactul exercițiului fizic asupra pacienților cu scleroză multiplă. Sincer, nu știu dacă doar mie mi se pare, dar e o zonă extrem de complexă și datele din literatură sunt... contradictorii, să zic așa.
Am găsit o grămadă de studii clinice, unele cu rezultate promițătoare în ceea ce privește ameliorarea fatigabilității, a funcțiilor motorii, chiar și a cogniției, dar multe sunt cu grupuri mici, metodologii diferite, și e greu să tragi concluzii solide. Mă lupt cu partea asta de câteva zile, încerc să fac o sinteză coerentă.
A mai pățit cineva să se lovească de problema asta? Adică, de o cantitate mare de informație, dar cu o calitate variabilă și cu o lipsă de standardizare în protocoalele de exercițiu?
Mă interesează în special experiențele voastre, dacă aveți. Nu neapărat studii, ci mai degrabă, din practică, ce tipuri de exerciții au dat rezultate bune la pacienții cu SM pe care i-ați avut? Ce funcționează cel mai bine pentru ameliorarea spasticității, de exemplu? Sau pentru menținerea mobilității?
Și, legat de recuperare, cât de realistă e ideea de a considera exercițiul o soluție, nu doar un adjuvant? Mă gândesc că depinde foarte mult de stadiul bolii, de tipul de SM, de comorbidități...
Coordonatorul meu insistă să mă concentrez pe studiile randomizate controlate, dar mi se pare că pierd din vedere imaginea de ansamblu. Poate sunt prea idealistă, nu știu.
Orice părere, sugestie, sau chiar frustrare similară ar fi binevenită!
Salut Eliza,
Te înțeleg perfect! Sunt Adam, și lucrez ca fizioterapeut de vreo 8 ani, cu o bună parte din pacienți diagnosticati cu SM. Ai dreptate, e un câmp minat. Literatura e... haotică e un eufemism. M-am lovit și eu de exact aceeași problemă când am încercat să fac o actualizare a protocoalelor noastre interne acum vreo doi ani.
Studiile randomizate controlate sunt importante, nu contest asta, dar sunt de acord cu tine că pot fi limitative. Uneori, realitatea din cabinet e foarte departe de condițiile perfect controlate dintr-un studiu. Și, sincer, pacienții cu SM sunt foarte diferiți unii de alții.
Din experiența mea, pentru spasticitate, exercițiile de stretching static, combinate cu tehnici de relaxare musculară progresivă, au dat rezultate bune. Dar e crucial să nu forțezi, să lucrezi în limitele confortului pacientului și să monitorizezi atent răspunsul. Și, surprinzător, am văzut rezultate bune și cu exerciții aerobice ușoare - mersul pe bicicletă eliptică, de exemplu - care par să ajute la reducerea tonusului muscular.
Pentru mobilitate, e o combinație de exerciții de forță (pentru a susține articulațiile) și exerciții de flexibilitate. Pilates-ul modificat, cu accent pe controlul mișcărilor și stabilizarea core-ului, a fost util pentru mulți dintre pacienții mei.
Cât despre exercițiul ca soluție, nu cred că e realist să vorbim despre asta ca despre un "tratament" în sine. Dar, da, poate fi mult mai mult decât un adjuvant. Poate îmbunătăți semnificativ calitatea vieții, poate încetini progresia unor simptome, poate crește independența funcțională. Depinde enorm de stadiul bolii, de tipul de SM, de comorbidități, dar și de motivația pacientului. Asta din urmă e crucială!
Nu te descuraja cu literatura contradictorie. Concentrează-te pe a înțelege principiile de bază ale fiziologiei exercițiului și cum acestea se aplică specific pacienților cu SM. Și vorbește cu alți fizioterapeuți care lucrează cu această categorie de pacienți. Schimbul de experiență e neprețuit.
Și, apropo, nu ești deloc prea idealistă. E bine să ai o viziune holistică asupra recuperării.
Salut Eliza,
Mă bucur că am putut să-ți fiu de ajutor. E bine că pui la îndoială lucrurile și că nu te limitezi doar la ce scrie în studii. Asta arată că ai potențial să devii un foarte bun kinetoterapeut.
Legat de ce spuneai despre coordonatorul tău, înțeleg perfect presiunea de a te concentra pe studiile RCT. Sunt "standardul de aur", dar, așa cum ai observat și tu, nu reflectă întotdeauna realitatea. Poți să încerci să discuți cu el/ea despre asta, să-i explici că vrei să ai o perspectivă mai largă și că vrei să înțelegi cum se aplică studiile în practică, nu doar să le citești. Poate că poți să-i propui să incluzi și o analiză calitativă în disertație, bazată pe interviuri cu pacienți sau cu alți fizioterapeuți. Ar putea fi o modalitate de a aduce o perspectivă mai nuanțată.
Ceva ce am observat și eu, și care nu prea reiese din studii, e importanța adaptării exercițiilor la fluctuațiile simptomelor. Pacienții cu
Salut Eliza,
Mă bucur că ai ridicat problema asta. E bine să știi că nu ești singură. Coordonatorul tău are dreptate, studiile RCT sunt "standardul de aur", dar cred că e crucial să le privești cu un ochi critic, mai ales în SM. Fiecare pacient e unic, iar răspunsul la exercițiu variază enorm.
Din experiența mea, am observat că abordarea individualizată e cheia. Nu există un "protocol magic" care să funcționeze pentru toți. Pentru spasticitate, de exemplu, am avut rezultate bune cu o combinație de stretching static și dinamic, combinat cu exerciții de întărire a musculaturii antagoniste. Important e să nu forțezi, să lucrezi în limitele confortului pacientului și să monitorizezi atent răspunsul. Și, surprinzător, am văzut beneficii și din tehnici de relaxare, gen mindfulness sau respirație controlată.
Pentru menținerea mobilității, exercițiile funcționale sunt de aur. Adică, exerciții care imită mișcările din viața de zi cu zi - ridicarea de pe scaun, mersul pe scări, urcatul într-o mașină. Asta le dă un scop, o motivație în plus. Și nu subestima importanța exercițiilor aerobice ușoare - mersul pe bicicletă, înotul, chiar și mersul pe jos. Ajută la combaterea fatigabilității și îmbunătățesc starea generală.
Cât despre ideea de a considera exercițiul o soluție, nu doar un adjuvant... e o întrebare bună. Cred că e realist în anumite stadii ale bolii, mai ales în cele incipiente sau în perioadele de remisiune. Poți îmbunătăți semnificativ calitatea vieții, poți încetini progresia unor simptome, poți menține independența funcțională. Dar e important să fii realist și să nu promiti minuni. E un proces continuu, care necesită răbdare, perseverență și adaptare constantă.
Și da, sunt de acord cu tine, e frustrant să te pierzi în detalii și să pierzi din vedere imaginea de ansamblu. Uneori, e mai important să asculți pacientul și să te adaptezi nevoilor lui, decât să urmezi orbește un protocol.
Ce te frământă cel mai mult acum, concret, în disertație? Poate pot să te ajut cu ceva specific.