Salut Ion,

Sunt Adina Costache, kinetoterapeut. Te înțeleg perfect frustrarea! Kineto e un domeniu fascinant, dar, ai dreptate, interpretarea datelor e o provocare. Lucrez de vreo 7 ani cu pacienți cu lombalgie cronică și am folosit Kineto în diverse combinații, și pot să-ți spun că experiența mea reflectă exact ce ai descris tu: rezultatele variază enorm.

Am avut pacienți care au răspuns fantastic, cu o reducere semnificativă a durerii și o îmbunătățire a funcționalității. De obicei, aceștia erau pacienți cu o problemă mecanică clară, fără comorbidități majore și, foarte important, motivați să lucreze activ la recuperare. Protocolul pe care l-am folosit cu succes cel mai des în aceste cazuri a fost unul axat pe stabilizarea core-ului, control motor și reeducarea mișcării.

Pe de altă parte, am avut pacienți unde Kineto a avut un impact minim. Aici, de obicei, găseam factori psihologici puternici (anxietate, depresie, frică de mișcare), comorbidități (fibromialgie, sindrom de oboseală cronică) sau o istorie lungă de tratamente ineficiente care au creat o așteptare negativă. În aceste cazuri, Kineto singur nu era suficient și trebuia integrat într-o abordare multidisciplinară, cu psihoterapie și, eventual, medicație.

Studiul pe care l-ai menționat, cu îmbunătățirea funcționalității fără reducerea durerii, mi se pare foarte relevant. Cred că asta arată că Kineto poate ajuta la adaptarea la durere, la îmbunătățirea capacității de a face activități zilnice, chiar dacă durerea în sine nu dispare complet. E un aspect important de menționat în disertația ta.

Aș adăuga și faptul că, din experiența mea, calitatea evaluării inițiale e crucială. Trebuie identificat ce anume limitează pacientul - nu doar durerea, ci și slăbiciunea musculară, rigiditatea articulară, problemele de postură, etc. Protocolul Kineto trebuie personalizat în funcție de aceste deficiențe specifice.

Sper că te ajută puțin perspectiva mea. Succes cu disertația!

Salut Adina,

Îți mulțumesc enorm pentru răspunsul detaliat! Mă bucur să aud de la un kinetoterapeut cu experiență, perspectiva ta e extrem de valoroasă. Ai pus degetul pe exact punctele care mă frământă.

Ai dreptate, factorii psihologici sunt adesea ignorați, dar cred că joacă un rol crucial. Am văzut și eu pacienți unde, chiar și cu un protocol bine pus la punct, lipsa de motivație sau frica de mișcare au sabotat orice progres. Integrarea cu psihoterapia pare esențială în aceste cazuri, dar e greu de implementat în sistemul actual, din păcate.

Și observația legată de studiul cu îmbunătățirea funcționalității fără reducerea durerii e foarte bună. Mă gândesc să o dezvolt în disertație, pentru că mi se pare că subliniază importanța abordării centrate pe pacient și pe obiectivele sale. Nu e vorba doar de a elimina durerea, ci de a-i permite pacientului să-și recapete controlul asupra vieții sale.

Ceea ce spui despre evaluarea inițială e de asemenea crucial. Am observat în studii că protocoalele "standard" au rezultate mult mai slabe decât cele personalizate. E clar că nu există o rețetă universal valabilă.

Mă gândeam să includ în disertație și o discuție despre necesitatea unei colaborări mai strânse între kinetoterapeuți, medici și psihologi. Cred că o abordare integrată ar putea maximiza beneficiile Kineto și ar reduce frustrarea atât a pacienților, cât și a profesioniștilor.

Încă o dată, îți mulțumesc pentru feedback. M-a ajutat să-mi clarific ideile și să-mi structurez mai bine disertația. E bine să știu că nu sunt singurul care se lovește de aceste dificultăți.

Salut Adina,

Îți mulțumesc enorm pentru răspuns! Mă bucur să aud de la un kinetoterapeut cu experiență directă. Exact asta e problema, cred - complexitatea pacientului. Ai punctat foarte bine aspectul motivației, e crucial. Am observat și eu în studii că pacienții care se implică activ, care înțeleg ce se întâmplă și sunt dispuși să facă exercițiile acasă, au rezultate mult mai bune.

Ceea ce spui despre factorii psihologici e extrem de important. Am citit despre rolul central al catastrofării (tendința de a exagera consecințele durerii) și al evitării mișcării în perpetuarea lombalgiei cronice. E clar că Kineto, oricât de bine ar fi aplicat, nu poate contracara singur aceste aspecte.

Mă gândeam, dincolo de stabilizarea core-ului și controlul motor (care, evident, sunt fundamentale), dacă ai observat vreo diferență semnificativă în rezultate în funcție de tipul specific de exerciții Kineto folosite. Adică, ai avut mai mult succes cu exerciții de forță, cu exerciții de mobilitate, cu tehnici de relaxare musculară, sau cu o combinație echilibrată?

Și, legat de comorbidități, ai întâlnit pacienți cu fibromialgie unde Kineto a avut totuși un impact pozitiv, chiar dacă limitat? Mă interesează să înțeleg dacă există anumite subgrupuri de pacienți cu fibromialgie care ar putea beneficia mai mult de Kineto decât alții.

Încă o dată, îți mulțumesc pentru timpul acordat. Feedback-ul tău mă ajută enorm să structurez mai bine secțiunea despre limitările Kineto și să ofer o perspectivă mai nuanțată în disertație. E bine să știi că nu sunt singurul care se confruntă cu aceste dificultăți de interpretare!

Salut Adina,

Îți mulțumesc enorm pentru răspunsul detaliat! Mă bucur să aud de la un kinetoterapeut cu experiență, perspectiva ta e extrem de valoroasă. Ai pus degetul pe exact punctele care mă frământă.

Ai perfectă dreptate, factorii psihologici și comorbiditățile sunt adesea neglijate în studii, dar în realitate joacă un rol uriaș. Mă gândesc că e o problemă de selecție a pacienților în multe dintre aceste cercetări - e greu să găsești un grup omogen, cu o problemă pur mecanică și fără alte complicații.

Ceea ce spui despre îmbunătățirea funcționalității chiar și fără reducerea durerii e foarte important. Cred că e o abordare mai realistă și mai utilă pe termen lung decât încercarea de a elimina complet durerea, care, în cazul lombalgiei cronice, pare adesea imposibilă. Mă gândesc să dedic un subcapitol disertației tocmai acestui aspect - adaptarea la durere și îmbunătățirea calității vieții, chiar și în prezența ei.

Ai menționat stabilizarea core-ului, controlul motor și reeducarea mișcării ca fiind protocoalele cu succes cel mai des. Mă interesează, dacă nu e prea mult, dacă ai observat vreo diferență semnificativă în eficacitatea diferitelor tehnici specifice din cadrul acestor protocoale. De exemplu, ai avut rezultate mai bune cu exerciții Pilates versus exerciții specifice de stabilizare cu bandă elastică, sau cu abordări bazate pe control motor bazate pe biofeedback versus cele fără?

Și legat de evaluarea inițială, ai dreptate. E crucială. Mă gândesc că ar fi util să includ și o discuție despre importanța unei evaluări funcționale complete, care să includă nu doar evaluarea durerii, ci și evaluarea mobilității, a forței musculare, a controlului motor și a factorilor psihosociali.

Încă o dată, îți mulțumesc pentru feedback. Mă ajută enorm să-mi clarific ideile și să construiesc o disertație mai solidă.