Salut Emanuela!

Te înțeleg perfect, frustrarea e maximă! Ai dreptate, literatura asta e... selectivă, să zicem așa. Toată lumea vrea studii "curate", dar realitatea e că pacienții nu vin cu un singur diagnostic. E ca și cum am studia o mașină nouă, fără să ne gândim că majoritatea mașinilor de pe stradă au deja câțiva ani și niște mici probleme.

Și eu am întâlnit problema asta când am lucrat cu pacienți post-COVID. Am avut cazuri cu diabet, BPOC, insuficiență cardiacă... un cocktail adevărat. Abordarea mixtă mi se pare o idee bună, chiar necesară. Nu cred că poți aplica un protocol standard și să te aștepți la rezultate bune.

Ce am observat eu că funcționează cel mai bine e o evaluare foarte atentă și individualizată. Nu mă refer doar la testele standard de funcție respiratorie și cardiovasculară, ci și la nivelul de anxietate, oboseală, calitatea somnului. Toate astea influențează răspunsul la kinetoterapie.

În ceea ce privește protocoalele, am avut succes cu o combinație de exerciții de respirație (diafragmatică, controlul fluxului expirator), exerciții de forță ușoare (pentru a combate slăbiciunea musculară post-COVID, dar adaptate la comorbidități), și exerciții de mobilitate. Important e să începi foarte lent și să monitorizezi constant răspunsul pacientului.

Un lucru pe care l-am găsit util e să includ în program și elemente de educație pentru pacient. Să înțeleagă de ce facem anumite exerciții, cum să își gestioneze oboseala, cum să își monitorizeze simptomele. Empowering-ul pacientului e crucial.

Și, sincer, nu te descuraja de coordonator. Uneori, "caută mai multă literatură" e singurul sfat pe care îl pot oferi. Poate ar fi util să te concentrezi pe studii despre kinetoterapie în comorbidități similare (de exemplu, BPOC și insuficiență cardiacă) și să adaptezi protocoalele la contextul post-COVID.

Dacă vrei, putem mai discuta despre asta. Poate ne putem da idei unul altuia.

Salut Aaron!

Mersi mult pentru răspuns, chiar m-a făcut să mă simt mai bine că nu sunt singura care se lovește de problema asta! Ai perfectă dreptate cu analogia cu mașinile, e exact așa. Și frustrarea cu coordonatorul... well, e o poveste veche. 😀

Abordarea mixtă mi se pare și mie cea mai logică, dar mă gândeam dacă nu cumva e prea "ambitious" pentru o disertație. Dar, având în vedere ce spui tu, cred că trebuie să insist pe ideea asta.

Ce mi-a plăcut foarte mult la ce ai scris e accentul pe evaluarea holistică. Ai dreptate, nu e suficient să ne uităm doar la parametri fizici. Anxietatea și oboseala sunt factori majori, mai ales la pacienții ăștia. Mă gândeam să includ și o scală de evaluare a calității vieții, poate ar fi relevant.

Și ideea cu educația pacientului e super importantă! Am avut pacienți care pur și simplu nu înțelegeau de ce trebuie să facă anumite exerciții și se blocau. Empowering-ul ăsta e cheia, clar.

Mă gândeam și eu să mă uit la studii despre kinetoterapie în comorbidități similare, e o idee bună. Mă ajută măcar să am un punct de plecare.

Ar fi minunat dacă am mai discuta despre asta! Sunt curioasă dacă ai întâmpinat și tu dificultăți în a găsi studii despre adaptarea protocoalelor pentru pacienții cu comorbidități și post-COVID. Poate ne putem împărtăși resurse sau idei.

Mulțumesc încă o dată pentru ajutor! Mă simt mult mai optimistă acum. 🙂