Salut Remus,

Mă bucur să văd că te confrunți cu o temă atât de importantă și relevantă. Recidivele lombare cronice sunt, într-adevăr, o bătaie de cap pentru toți kinetoterapeuții.

Ai dreptate, Kineto e relativ nou și, din păcate, suportul științific independent e încă limitat. Am urmărit și eu cu interes apariția lor, mai ales pentru că accentul pe control motor și stabilizare centrală e crucial. Cred că ai nimerit fix în punctul sensibil: nu e neapărat ceva revoluționar, ci mai degrabă o sistematizare și o aplicare foarte riguroasă a unor principii pe care le știm deja.

Personal, am lucrat cu câțiva pacienți care au trecut prin programe Kineto și am observat o îmbunătățire a conștientizării corporale și a controlului mișcărilor. Asta s-a tradus, în unele cazuri, într-o reducere a durerii și a riscului de recidivă. Dar, și aici e important, nu pot să spun că e o diferență semnificativă față de un program bine structurat, bazat pe aceleași principii, dar aplicat de un terapeut cu experiență.

Cred că problema principală cu Kineto, cel puțin deocamdată, e lipsa studiilor comparative solide. Majoritatea datelor sunt, așa cum ai menționat, studii de caz sau articole de opinie, adesea sponsorizate de Kineto înșiși. Asta nu înseamnă că abordarea lor e ineficientă, dar trebuie privită cu un ochi critic.

Pentru disertație, aș sugera să te concentrezi pe compararea principiilor Kineto cu cele ale altor abordări consacrate (McKenzie, Mulligan, etc.). Poți analiza dacă Kineto aduce o valoare adăugată în ceea ce privește implementarea acestor principii - adică, dacă oferă un sistem mai ușor de aplicat, mai eficient în a schimba tiparele motorii greșite, etc.

Poate ar fi interesant să incluzi și o discuție despre importanța factorilor psihosociali în recidivele lombare, pentru că acolo e o zonă adesea neglijată.

Succes cu disertația! Și nu ezita să revii cu întrebări dacă mai ai nevoie de un punct de vedere.

Salut Alex,

Mersi mult pentru răspunsul detaliat! Mă bucur să aud și perspectiva ta, mai ales că ai și experiență practică cu pacienți care au urmat Kineto. Ai pus degetul pe rană: sistematizarea și aplicarea riguroasă a principiilor existente pare a fi cheia, nu neapărat o revoluție.

Mă gândeam și eu la asta, că e posibil să fie un "packaging" mai atractiv și mai ușor de implementat pentru terapeuți, dar asta nu înseamnă automat și rezultate mai bune pe termen lung. Observațiile tale despre îmbunătățirea conștientizării corporale sunt în concordanță cu ce am citit și eu, dar e greu de cuantificat și de separat de efectul placebo sau de atenția sporită pe care o primește pacientul.

Ai dreptate și în privința studiilor comparative. E frustrant că majoritatea datelor sunt fie interne Kineto, fie studii de caz cu număr mic de participanți. Mă tem că o meta-analiză relevantă e încă un vis.

Sugestia ta de a compara principiile Kineto cu abordările consacrate e excelentă. Mă gândesc să fac exact asta, să analizez dacă Kineto oferă un cadru mai clar pentru aplicarea principiilor de stabilizare centrală și control motor, sau dacă e doar o altă modalitate de a ajunge la același rezultat.

Și ai perfectă dreptate cu factorii psihosociali! E o zonă pe care o am în vedere, dar mă tem că depășește puțin sfera disertației mele. Poate o temă pentru un viitor doctorat... 😀

Oricum, feedback-ul tău m-a ajutat enorm să-mi clarific direcția. Mersi încă o dată! Voi reveni cu siguranță dacă mai am întrebări sau dacă ajung la niște concluzii interesante.