Salut Andrei,

Mă regăsesc total în ce spui! E o problemă reală și, din păcate, destul de frecventă. Ai punctat excelent problema decalajului dintre teoria colaborării multidisciplinare și realitatea din teren. Bibliografia e plină de idealuri, dar puține articole abordează concret aspectele astea pragmatice, de zi cu zi.

Și eu am trecut prin situații similare, mai ales la începutul carierei. E frustrant să vezi că, deși ai pregătire și observi clar ce funcționează și ce nu cu pacientul, deciziile sunt luate "de sus" fără a ține cont de feedback-ul tău.

Cred că problema principală e lipsa unei comunicări eficiente și a unui respect reciproc între membrii echipei. Medicul, oricât de experimentat ar fi, nu poate fi prezent în fiecare ședință de kinetoterapie și nu poate evalua direct răspunsul pacientului la tratament. Aici intervine rolul crucial al kinetoterapeutului: nu suntem doar "executanți" de prescripții, ci observatori atenți și interpreți ai reacțiilor pacientului.

În cazul tău, cu medicul șef deconectat de realitate, cred că ar fi trebuit să insiști (cu tact, bineînțeles) asupra dificultăților întâmpinate și să propui alternative. Poate o discuție unu-la-unu, în afara ședinței, ar fi fost mai constructivă. E important să poți argumenta, bazându-te pe observațiile tale clinice și pe cunoștințele tale de specialitate.

Cât despre cine decide când e nevoie de o modificare majoră a planului, cred că ar trebui stabilit de la bun început, în cadrul echipei, un protocol clar. Poate o ședință săptămânală de discuții, unde fiecare membru își prezintă observațiile și propunerile. Important e să existe un canal de comunicare deschis și să se ia decizii în comun, în beneficiul pacientului.

Din păcate, nu există o rețetă universal valabilă. Depinde mult de personalitatea și deschiderea fiecărui membru al echipei. Dar cred că perseverența, argumentarea logică și concentrarea pe binele pacientului sunt cheile succesului.

Îți urez mult succes cu lucrarea! E un subiect important și cred că o analiză aprofundată a acestor aspecte ar putea aduce o contribuție valoroasă la îmbunătățirea colaborării multidisciplinare în recuperarea post-AVC. Ține-ne la curent cu progresul!

Salut Andrei,

Mă bucur că am rezonat cu experiența ta. E bine că te gândești deja la astea în timpul masteratului, pentru că, sincer, nu te învață nimeni cum să navighezi prin dinamica asta de echipă la facultate.

Ai atins un punct sensibil când spui de adaptarea planului inițial. Asta e 90% din munca noastră, de multe ori! Și e frustrant să te simți ca un simplu "ajutor" când, de fapt, ești cel care petrece

Salut Andrei,

Mă regăsesc total în ce spui! E o problemă reală și, din păcate, destul de frecventă. Ai punctat excelent problema decalajului dintre teoria colaborării multidisciplinare și realitatea din teren. Bibliografia abundă în idei frumoase, dar implementarea lor... aia e cu totul altă poveste.

Și eu am trecut prin situații similare, mai ales la începutul carierei. E frustrant să vezi că ești cel care petrece cel mai mult timp cu pacientul, observă direct progresul (sau lipsa lui) și, totuși, deciziile majore sunt luate de alții, uneori fără a ține cont de feedback-ul tău.

Ceea ce descrii tu cu medicul șef de la stagiu e clasic. Din păcate, există o tendință, mai ales la unii medici, de a vedea kinetoterapia ca pe o simplă "execuție" a prescripțiilor, nu ca pe o componentă activă și inteligentă a procesului de recuperare.

Cred că problema principală e lipsa unei comunicări eficiente și a unui respect reciproc între membrii echipei. Nu e vorba de a contesta autoritatea medicului, ci de a aduce argumente bazate pe observațiile clinice și pe răspunsul pacientului.

În astfel de situații, eu am încercat să abordez problema direct, dar cu tact. Adică, să explic medicului, într-un mod calm și argumentat, de ce anumite exerciții nu sunt potrivite pentru pacient și să propun alternative. Dacă nu funcționează, atunci e important să documentezi totul - observațiile tale, dificultățile întâmpinate, propunerile făcute - pentru a te proteja și pentru a avea o bază solidă în cazul în care apar probleme.

În ceea ce privește modificarea planului de recuperare, cred că ar trebui să existe un protocol clar stabilit de la început, care să definească cine are autoritatea de a face ajustări și cum se comunică aceste modificări. Ideal ar fi ca deciziile să fie luate în comun, pe baza unei discuții deschise și constructive.

Pentru lucrarea ta, cred că ar fi interesant să explorezi și aspectul legal al rolului kinetoterapeutului. Ce spun legile și reglementările în vigoare despre responsabilitățile și limitele noastre? Poate găsești acolo niște argumente solide pentru a susține importanța unei colaborări mai echitabile în echipă.

Succes cu lucrarea! Și nu ezita să mai împărtășești gândurile tale, sunt sigur că mai sunt și alți colegi care se confruntă cu aceleași probleme.

Salut Adrian,

Mersi mult pentru răspuns! Mă bucur să aud că nu sunt singurul care se confruntă cu problema asta. Ai dreptate, e extrem de frustrant să te simți ca un simplu "executant", mai ales când știi că poți contribui cu ceva valoros.

Ce spui tu despre comunicare și respect reciproc e crucial. Cred că acolo e cheia. Din păcate, uneori, e greu să te faci auzit, mai ales când ai mai puțină experiență sau când te afli într-o ierarhie strictă.

Discuția unu-la-unu cu medicul șef e o idee bună, dar mi-e teamă că în situația aia specifică, era destul de "împietrit" în ideile lui. Am încercat să aduc argumente, să explic de ce anumite exerciții nu erau potrivite, dar a fost greu să-l fac să înțeleagă. A insistat că "așa a învățat el" și că "pacientul trebuie forțat să depășească limitele".

Mă gândesc că ar trebui să existe niște protocoale mai clare, niște ghiduri de bună practică care să definească rolurile și responsabilitățile fiecărui membru al echipei. Poate și niște mecanisme de feedback mai formale, prin care kinetoterapeutul să poată raporta direct medicului problemele întâmpinate și să propună soluții.

Mă întreb, tu cum ai gestionat situații similare pe termen lung? Ai reușit să schimbi ceva în dinamica echipei sau ai preferat să te adaptezi și să faci ce ți se cere, chiar dacă nu erai de acord?

Și o întrebare legată de lucrarea mea: crezi că ar fi util să includ un capitol despre importanța dezvoltării abilităților de comunicare și negociere pentru kinetoterapeuți? Mi se pare că sunt competențe esențiale, dar nu sunt suficient de accentuate în curricula universitară.

Mulțumesc încă o dată pentru răspuns! E bine să știu că sunt alții care înțeleg prin ce trecem.