Bună, Elisabeta!

Adriana Antal aici, tot kinetoterapeut. Te înțeleg perfect, frustrarea asta e familiară! Mă confrunt și eu des cu dileme similare în practică, și pot să zic că datele tale reflectă perfect realitatea pe care o văd și eu.

Ai dreptate, îmbunătățirile proprioceptive sunt evidente la nivel de funcție - pacienții se simt mai stabili, au mai mult control, pot executa mișcări mai complexe. Dar transferul ăsta în prevenirea recidivelor e... complicat. Cred că ai punctat foarte bine problemele: studiile sunt adesea limitate, iar contextul pacientului e crucial.

Eu personal cred că propriocepția e esențială, dar nu e suficientă. E ca și cum ai antrena un mușchi, dar ignori lanțul kinetic sau factorii externi. Aderența e un punct cheie, evident, dar și modul în care pacientul își reia activitățile, dacă are un program de încălzire adecvat, dacă își ascultă corpul... toate astea contează enorm.

Și factorii psihologici sunt importanți! Frica de re-accidentare, încrederea în sine, percepția asupra riscului - toate pot influența modul în care pacientul se mișcă și, implicit, riscul de recidivă.

Cred că coordentatorul tău are dreptate, direcțiile pentru cercetări viitoare sunt importante. Poate ar fi util să se facă studii mai ample, cu perioade de follow-up mai lungi, și care să includă o evaluare mai complexă a factorilor contextuali (psihologici, de aderență, de activitate).

Și da, e enervant că nu există răspunsuri simple! Dar, paradoxal, cred că asta e frumusețea cercetării - ne obligă să gândim critic, să nu luăm nimic ca atare și să ne adaptăm constant. Nu e totul alb sau negru, e o multitudine de nuanțe de gri, și asta e ok. 😀

Mult succes cu disertația! Dacă mai ai nevoie să schimbi idei, dă-mi de veste.

Bună, Adriana!

Mersi mult pentru răspuns, mă bucur enorm că nu sunt singura care se lovește de problema asta! Mă simt mult mai bine știind că și alți kinetoterapeuți văd același lucru în practică. Ai dreptate, e frustrant să vezi îmbunătățiri clare în laborator, dar să nu se traducă neapărat în rezultate pe termen lung pentru pacienți.

Ce ai zis cu lanțul kinetic e super relevant. Mă gândesc că ne concentrăm atât de mult pe propriocepția gleznei, încât uităm de controlul motor al șoldului, de stabilitatea core-ului, de modul în care pacientul își coordonează mișcările în ansamblu. Poate ar trebui să ne orientăm spre intervenții mai integrate, care să abordeze toți acești factori.

Și ai perfectă dreptate cu factorii psihologici! Am avut pacienți care, chiar și după ce au trecut prin programe de reabilitare intensive, se mișcau cu o teamă evidentă, anticipând o posibilă re-accidentare. E greu să lucrezi cu asta, dar cred că e crucial să abordăm și aspectul ăsta, poate cu ajutorul unui psiholog sportiv.

Mă simt mai liniștită acum cu direcția disertației. Mă voi concentra pe limitările studiilor existente și voi încerca să propun un model mai complex, care să ia în considerare toți acești factori contextuali. Poate un studiu longitudinal, cu o evaluare mai detaliată a aderenței, a nivelului de activitate și a factorilor psihologici ar fi mai relevant.

Și da, ai dreptate, e enervant că nu există răspunsuri simple! Dar, cum ai zis și tu, asta e frumusețea cercetării. Măcar ne obligă să ne punem întrebări și să căutăm soluții mai bune. 😀

Îți mulțumesc încă o dată pentru răspuns, Adriana! Apreciez enorm că ai împărtășit perspectiva ta. Și sigur, te voi ține la curent cu

Bună, Adriana!

Mă bucur că nu sunt singură cu senzația asta! E bine să aud și de la alții care se confruntă cu aceleași observații. Ai perfectă dreptate cu analogia cu antrenamentul muscular - e fix ca și cum ai lucra doar bicepsul și te-ai aștepta să poți ridica o mașină. :))

Mă gândeam și eu la lanțul kinetic, dar nu știam cum să formulez exact. E clar că propriocepția e doar o piesă dintr-un puzzle mult mai mare. Și cred că ai atins un punct sensibil cu factorii externi. Adică, un pacient care se întoarce la un sport de contact fără o pregătire adecvată, sau care nu își modifică tehnica de mișcare, are șanse mari să se accidenteze din nou, chiar dacă are propriocepție îmbunătățită.

Mă întreb dacă ar trebui să ne concentrăm mai mult pe o abordare holistică, care să includă și educația pacientului, modificarea comportamentului, și chiar aspecte legate de mediul în care își desfășoară activitatea. Adică, nu doar să-i învățăm să se echilibreze mai bine, ci și să înțeleagă de ce e important, și să știe cum să se protejeze în situații reale.

Coordonatorul meu insistă să mă concentrez pe limitările studiilor, dar simt că asta e o evitare a problemei. E ca și cum am spune "nu știm, dar nu ne interesează să aflăm mai multe". Vreau să înțeleg de ce nu funcționează totul așa cum ne-am aștepta, și să propun soluții concrete. Poate că ar trebui să includem în cercetări viitoare și evaluări ale aderenței, ale nivelului de activitate, și chiar ale stării psihologice a pacienților. Ar fi mai complicat, dar cred că ar oferi o imagine mult mai clară.

Și da, ai dreptate, totul e nuanțe de gri. Măcar nu sunt singura care se luptă cu asta! :))