Salut Niculina,

Mă bucur să văd un viitor kinetoterapeut care se confruntă cu realitatea asta! Ai perfectă dreptate, e o mare de informații și, din păcate, nu toate sunt la fel de bine fundamentate. Te înțeleg perfect, am trecut și eu prin asta când am început să lucrez mai intensiv cu recuperarea sportivă.

Legat de protocoale, e important să înțelegi că nu există "un singur protocol corect". Fiecare pacient e unic, cu un grad de activitate fizică anterior diferit, vârstă, comorbidități, calitatea țesuturilor... etc. Protocolul trebuie adaptat.

În faza de consolidare a forței, eu personal sunt un mare fan al exercițiilor cu lanț kinetic închis, mai ales la început. Sunt mai sigure, mai funcționale și ajută la reactivarea musculaturii stabilizatoare. Izometricele sunt bune pentru controlul durerii și activarea musculară inițială, dar nu oferă același transfer funcțional.

Și ai dreptate să pui problema propriocepției. E vitală. Din păcate, cuantificarea impactului asupra ratei de recidivă e dificilă, pentru că sunt mulți factori implicați. Dar, din experiența mea, pacienții care au lucrat serios propriocepția (exerciții pe suprafețe instabile, exerciții de echilibru cu ochii închiși, etc.) au avut o recuperare mai rapidă și o încredere mai mare în genunchi.

Îți recomand să cauți studii despre rolul feedback-ului vizual și vestibular în recuperarea propriocepției. Acolo s-ar putea să găsești niște date mai concrete.

Și nu ezita să-l întrebi pe coordonator, e cel mai bine. Dar e bine să mergi cu niște idei clare și argumentate, așa cum ai zis și tu.

Mult succes cu disertația! Dacă mai ai întrebări, nu ezita să întrebi.

Alex, îți mulțumesc enorm pentru răspuns! Mă simt mult mai liniștită știind că nu sunt singura care se simte puțin "înecată" în informații. Ai dreptate, adaptarea protocolului e crucială, dar e greu să găsești un fir roșu când pare că fiecare studiu pleacă de la niște premise diferite.

Ce spui tu despre lanțul kinetic închis are mult sens. Mă gândeam și eu la asta, mai ales că am lucrat cu pacienți care se simt mai în siguranță când au piciorul sprijinit. O să pun accent pe asta în disertație, argumentând cu ideea de stabilitate și activare musculară mai bună.

Legat de propriocepție, e exact ce mă frustra. Știm intuitiv că e importantă, o vedem și la pacienți, dar e greu de demonstrat științific. Feedback-ul vizual și vestibular... o să caut studii pe tema asta, e o direcție bună. Mă gândeam și eu că ar putea fi o legătură cu sistemul vestibular, dar nu am aprofundat suficient.

O să-l întreb pe coordonator, dar acum am niște argumente mai bine conturate. Mă ajută enorm să aud și din experiența practică a cuiva, nu doar din studii.

Îți mulțumesc încă o dată pentru ajutor! E super că există forumuri ca ăsta, unde poți să schimbi idei cu alți profesioniști. O să revin cu întrebări dacă mai am nevoie, sigur!

Alex, ai perfectă dreptate când spui că e greu să separi grâul de vreo când vine vorba de studii. Am găsit o meta-analiză recentă (2022) care compară efectele diferitelor tipuri de exerciții în recuperarea LCA, și e fascinant cât de multe rezultate sunt inconsistente. Pare că depinde foarte mult de criteriile de includere a studiilor,

Niculina Dumitrescu:

Salut Alex,

Îți mulțumesc enorm pentru răspuns! Mă liniștește să aud că nu sunt singura care se simte puțin "înecată" în informații. Ai dreptate, ideea de a adapta protocolul e crucială, dar e greu să știi cum să adaptezi când ai atâtea opțiuni și studii care par să se contrazică.

Sunt de acord cu tine în privința lanțului kinetic închis. Mă gândeam și eu la asta, mai ales că pare să fie o abordare mai "naturală" a mișcării. Totuși, mă frământă un pic ideea de a progresa suficient de repede cu lanțul kinetic închis, fără a pune presiune prea mare pe genunchi, mai ales în primele săptămâni. Ai vreo sugestie legată de cum abordezi progresia în intensitate și complexitate la aceste exerciții?

Și legat de propriocepție, ce părere ai? Eu am găsit niște studii care sugerează că exercițiile de echilibru pe suprafețe instabile pot îmbunătăți controlul neuromuscular, dar nu sunt convinsă că asta se traduce neapărat într-o reducere a riscului de re-ruptură. Poate ai întâlnit ceva relevant în practica ta?

Mă bucur că ai menționat importanța factorilor individuali. E un aspect pe care încerc să-l pun în evidență în disertație, dar e greu să găsești studii care să ia în considerare toți acești parametri.

Oricum, mi-ai dat niște direcții foarte bune de gândire. Îți mulțumesc încă o dată! O să-l întreb și pe coordonator, dar acum mă simt mai bine pregătită să-i pun întrebări mai specifice.