Salut Claudiu,

Mă numesc Adrian Andrei, sunt medic rezident în Recuperare Medicală. Te înțeleg perfect frustrarea! E o problemă clasică în cercetare, mai ales când te uiți la chestii atât de... umane, cum e recuperarea. Studiile îți dau niște direcții, dar realitatea e mult mai nuanțată.

Și eu am fost în situația asta, deși din altă perspectivă. În practică, am văzut că "suportul social" e un coș mare cu multe mere diferite. Vizitele sunt importante, sigur, dar depinde de pacient. Unii se simt copleșiți de prea multă atenție, alții se simt abandonați dacă nu au pe cineva prin preajmă.

Cred că e crucial să te gândești la tipul de suport. Ajutorul practic (treburile casnice, transportul la control, gătitul) e vital, mai ales în primele săptămâni, când pacientul e limitat fizic. Dar la fel de importantă e validarea emoțională. Să știe pacientul că e OK să fie frustrat, să aibă durere, să se simtă trist. Să nu fie judecat pentru asta.

Legat de personalitate, ai dreptate. Un pacient introvertit va aprecia mai mult o discuție unu-la-unu decât o petrecere cu toată familia. Un pacient optimist va avea nevoie de încurajare, dar și de informații realiste despre procesul de recuperare.

Din bibliografie, poate te-ar ajuta să te uiți la lucrările lui Shelley Taylor despre "positive illusions" și rolul lor în coping. E un pic veche, dar ideea de bază e relevantă. Și caută studii despre "self-efficacy" - credința pacientului în capacitatea lui de a face față situației. Asta pare să fie un predictor puternic al recuperării.

Și, ca să nu uit, caută și despre "social support appraisal" - cum percepe pacientul suportul pe care îl primește. Contează mai mult ce crede el, decât ce fac efectiv cei din jur.

Sper să te ajute puțin. Dacă mai ai întrebări, nu ezita să întrebi. Poate reușim să ne dăm idei.

Salut Adrian,

Mersi mult pentru răspuns! Mă bucur să aud că nu sunt singurul care se lovește de problema asta. Ai dreptate, "suport social" e un termen umbrelă care acoperă o grămadă de chestii. Mă gândeam și eu la asta, dar parcă mă simțeam vinovat că "disec" ceva care ar trebui să fie natural și spontan. Adică, să stai să măsori cât de des vine cineva în vizită sau cât de mult ajută cu treburile casnice... sună un pic rece, nu?

Ideea cu ajutorul practic vs. validarea emoțională e super bună. Cred că acolo e cheia. Mă gândesc că ar fi interesant să vedem dacă există o secvență optimă. Adică, poate că în primele săptămâni ajutorul practic e mai important, iar pe măsură ce pacientul devine mai autonom, accentul se mută pe validarea emoțională și încurajare.

Și legat de personalitate, ai punctat perfect. Un introvertit copleșit de vizite... exact asta am observat și eu la niște interviuri preliminare.

Shelley Taylor și "positive illusions" sună foarte bine, o să caut imediat. Și "self-efficacy" e un concept pe care l-am întâlnit, dar nu m-am gândit să-l leg direct de suportul social. E o idee excelentă.

"Social support appraisal"... ăsta e un termen nou pentru mine, o să-l adaug pe listă. Pare să răspundă exact la problema mea: nu contează doar ce se întâmplă, ci și cum percepe pacientul ce se întâmplă.

Mă simt deja mai puțin blocat, sincer. Mersi că mi-ai dat niște direcții concrete.

Cred că o să încerc să construiesc un chestionar care să măsoare atât tipurile de suport social (practic, emoțional, informațional), cât și percepția pacientului asupra acestui suport. Și poate adaug și o scală de "self-efficacy".

Dacă îți vine vreo altă idee, te rog să-mi spui. Și dacă ai vreo sugestie de studii specifice despre "social support appraisal", aș aprecia enorm.

Mulțumesc încă o dată!
Claudiu.