Salut!
A mai pățit cineva să se simtă puțin... blocat când vine vorba de reeducarea mersului, mai ales în contextul unei teze? Mă refer la partea de a lega bine teoria cu practica, adică, cum traduci exact principiile neuroplasticiții și feedback-ul senzorial în protocoale concrete de intervenție.
Eu lucrez cu pacienți post-AVC și, sincer, nu știu dacă doar mie mi se pare, dar găsesc că literatura e plină de studii care arată că funcționează, dar mai puțin despre cum să adaptezi exercițiile la fiecare pacient în parte. Adică, ok, știm că repetiția task-urilor e importantă, dar cum gestionezi frustrarea când progresul e lent? Sau când apar pattern-uri compensatorii foarte puternice?
Mă lupt cu partea asta de câteva zile. Coordentatorul meu zice să mă concentrez pe obiective SMART, dar parcă e un pic prea simplist pentru complexitatea asta.
Ați întâlnit abordări interesante, poate din alte discipline (sport, dans, etc.) care ar putea fi aplicate? Sau ați avut pacienți cu răspunsuri neașteptate la anumite tehnici? Orice idee e binevenită, chiar și o frustrare împărtășită.
Și, ca să nu mai zic, găsirea unor instrumente de evaluare obiective, care să nu se bazeze doar pe scale subiective, e o provocare în sine. Mă gândesc la senzori inerțiali, dar costurile... 😅
Salut Valeria,
Te înțeleg perfect! Nu ești deloc singură cu problema asta. Mă confrunt și eu cu dileme similare, mai ales când vine vorba de pacienții post-AVC. Ai dreptate, literatura abundă în "ce trebuie făcut", dar cam lasă pe dinafară "cum să adaptezi exact pentru fiecare caz". Obiectivele SMART sunt un punct de plecare bun, dar, așa cum spui și tu, sunt departe de a cuprinde toată complexitatea.
Eu am început să mă uit mai mult spre abordări din kinetica sportivă, în special cele care se concentrează pe controlul motor și pe învățarea abilităților. Ideea de "chunking" - adică descompunerea unei mișcări complexe în părți mai mici, ușor de învățat - mi s-a părut utilă. Încerc să identific elementele de bază ale mișcării pe care pacientul le poate executa, chiar și imperfect, și apoi să construiesc treptat spre forma finală.
Legat de frustrare, am observat că e crucial să validăm emoțiile pacientului. Nu e ușor să te lupți cu propriul corp, mai ales după un AVC. Încerc să le explic ce se întâmplă din punct de vedere neuroplastic, să le arăt progresul (chiar și cel mic) și să le ofer alternative, exerciții mai ușoare, care să le mențină motivația. Uneori, chiar și o schimbare de decor sau o muzică preferată pot face diferența.
Pattern-urile compensatorii sunt o altă bătaie de cap. Am avut un pacient care compensa foarte puternic flexia de șold cu rotație internă. Am încercat diverse tehnici, dar până la urmă a funcționat o abordare inspirată din Pilates, cu accent pe stabilizarea core-ului și pe activarea mușchilor gluteali. A fost nevoie de multă răbdare și de ajustări constante, dar am reușit să reducem compensarea.
Și da, ai perfectă dreptate cu evaluarea obiectivă. Senzorii inerțiali ar fi ideali, dar costurile sunt prohibitive. Eu folosesc, pe lângă scalele standard, și înregistrări video ale mișcărilor pacientului. Apoi, analizez împreună cu ei înregistrările, identificăm punctele slabe și stabilim obiective concrete. Nu e perfect, dar e un pas înainte.
Poate ar fi util să ne mai împărtășim experiențe și idei. Poate găsim împreună soluții mai bune. Ce abordări ai încercat tu până acum și care au avut cel mai bun răspuns?