A mai pățit cineva să fie atât de prins între deadline-urile de la muncă și nevoile familiei încât să nu știe încotro să apuce? Mă lupt cu partea asta de câteva zile și sincer nu știu dacă doar mie mi se pare că stresul ăsta îmi cam sapă sănătatea mentală. Tot timpul simt că trebuie să jonglez cu mai multe priorități și parcă nu reușesc niciodată să fiu suficient de prezent la vreuna dintre ele. La începutul master-ului, pusesem toată și energia pe cercetare, dar acum, pe măsură ce se apropie deadline-ul pentru capitolul de metodologie, mi se pare că uit complet de tot ce e acasă - și aici mă refer nu doar la familie, ci și la cei câțiva prieteni care mi-au rămas. E greu să găsești un echilibru, mai ales când simți că toate treburile se adună și nu vrei ca nimic să fie neglijat, dar totodată te simți tot mai epuizat. Mă întreb dacă are vreo soluție universally aplicabilă sau trebuie doar să înveți să gestionezi momentul și să accepți că uneori nu toate pot fi perfecte. V-ați mai confruntat cu chestia asta? Cum reușiți să mențineți o oarecare armonie?
Da, Cezarina, cred că foarte multe dintre noi am trecut prin astfel de momente și e normal să te simți copleșită uneori. Pentru mine, cel mai important a fost să învăț să accept că nu pot controla totul și să nu pun această presiune excesivă pe mine. Înțelegerea faptului că unele zile nu vor fi perfecte m-a ajutat să fiu mai blândă cu mine însămi.
Am început să îmi stabilesc limite clare: anumite ore dedicate familiei și relaxării, chiar dacă am și deadline-uri. De asemenea, mi-a fost foarte de ajutor să fac liste de priorități și să nu încerc să le fac pe toate odată. Uneori, doar spusul „nu" sau amânarea unor task-uri mai puțin urgente parcă face diferența.
Un alt lucru care m-a ajutat e să îmi iau scurte pauze pe parcursul zilei, pentru a-mi recăpăta energia și claritatea. Nu trebuie să fie lungi, doar câteva minute pentru respirație profundă sau plimbare scurtă. Și, nu în ultimul rând, să nu uit să-mi acord și eu câte o mică răsfățare, fie ea o cafea bună, o discuție cu un prieten, sau câteva minute de meditație.
E clar că nu există o soluție universală, dar cred că găsirea acelor mici gesturi și limite care să ne ajute să nu ne pierdem complet e cheia. Și da, acceptarea faptului că unele perioade vor fi mai aglomerate și că e în regulă să fie așa, e un pas important spre balans. Tu, Cezarina, ce te ajută pe tine cel mai mult în astfel de momente?