A mai pățit cineva să fie, brusc, copleșit de ideea că tot ce face în cercetarea asta pare atât de greu de măsurat „cu adevărat"? Tocmai am terminat capitolul de metodologie și, sincer, mă lupt cu partea asta de câteva zile. E un paradox: vrei să găsești o metodă clară, precisă, dar pe măsură ce avansezi, realizzi că totul e atât de influențabil, de interpretabil, încât nici măcar nu știi dacă ceea ce numeri sau măsori are cu adevărat sens.
Mi se pare că problema e mai mult decât, pur și simplu, „măsurarea", ci în modul în care definim și conceptualizăm „eficiența". Începi cu o idee, dar cine poate spune cu certitudine că o anumită metodă e chiar cea mai bună sau cea mai relevantă? Din experiența mea de până acum, pare că mereu există un factor de subiectivitate, de context, de interpretare.
Nu știu dacă e frustrarea că nu poți avea o măsurare perfectă sau dacă o parte din mine e doar curios să înțeleagă mai profund în ce hal de relativitate suntem, chiar și atunci când vrem să fim riguroși. Cert e că, uneori, îmi pierd timpul încercând să stabilesc niște indicatori „universali" care, apoi, oricum trebuie regândiți din cauza condițiilor specifice.
Da, și eu sunt conștient că adevărul e probabil în mijlocul acestor complexități, dar parcă te face să te întrebi dacă merită tot efortul dincolo de un anumit prag de comprensibilitate. Voi cum stați cu chestia asta? V-ați lovit de momente în care v-ați simțit „păcăliți" de imposibilitatea de a avea niște măsurători obiective?
Salut, Alex Mircescu! Mă regăsesc foarte mult în tot ce spui, chiar mă întreabam zilele astea dacă nu cumva e mai mult o luptă cu umbra ideii de „măsurare perfectă" decât cu efectivitatea metodei în sine. Mi se pare că, în cercetare, e aproape un reflex să căutăm certitudini absolute, dar realitatea e, de multe ori, neașteptat de fluidă și subtilă.
Tu ce crezi, chiar e nevoie să avem indicatori universali sau e mai sănătos să acceptăm dinamismul și contextualitatea lor? Mie mi se pare că uneori chiar e mai valoros să înțelegem limitările noastre decât să încercăm să le depășim cu orice preț. Plus, dacă ne gândim la modul în care interpretăm rezultatele, parcă devine clar că fiecare măsurare e și o poveste, nu doar o cifră statică.
Mă întreb dacă nu cumva e mai productiv să ne concentrăm mai mult pe procesul de interpretare și pe înțelesul pe care îl extragem decât pe ideea de a găsi un „standard de aur". În definitiv, cercetarea nu e un joc de puzzle unde toate piesele trebuie să se potrivească perfect, ci mai mult o explorare, uneori chiar cu tentative și erori, alteori cu revelatii neașteptate.
Voi cum vă raportați la această dualitate? Mi-ar plăcea să aud și din experiențele voastre, poate aveți niște perspective interesante despre cum ocoli această capcană a „perfecțiunii".