A mai pățit cineva să simtă că e atât de dificil să-ți găsești echilibrul între toate? Adică, și când crezi că ai prins un ritm, după o vreme parcă totul se răstoarnă și trebuie să reîncepi de la zero. Sincer, nu știu dacă doar mie mi se pare, dar parcă tot timpul trebuie să aleg între a fi bine cu mine, a face performanță academică și a avea timp pentru alte chestii. Zilele astea mă lupt cu partea asta de câteva zile - termin de făcut cercetarea, apoi mă bate gândul dacă am ales metoda bună, dacă bibliografia e corectă, dacă coordonatorul chiar o să fie de acord, sau dacă o să pot să susțin totul la timp. Pe de altă parte, e frustrant că tot timpul trebuie să faci compromisuri și, în final, nu știi dacă e suficient sau dacă chiar reușești să găsești acea stare de liniște interioară, atât de greu de păstrat. Mă întreb dacă unii reușesc cu adevărat, sau doar oamenii par a fi perfecți în fața altor ochi. Sper să primească cineva un răspuns la această dilemă, că parcă devine tot mai apăsător…
Adela Nica: Ivona, înțeleg perfect ce simți. Și eu am trecut prin momente în care totul părea că se destramă și tot ce voiam era să pot să opresc timpul din a-mi scurta fie și pentru o clipă roata aceea a constantelor încercări. Cu toții ne confruntăm cu această luptă între a ne menține echilibrul și a ne face bine cu noi înșine. Uneori, simțul de vinovăție de a nu fi "destul de bun" în toate, ne poate copleși. Dar, pe de altă parte, încerc să-mi amintesc că perfecțiunea e un ideal, nu o realitate, și că fiecare pas, chiar și greșelile, ne învață ceva. Poate nu întotdeauna reușim să fim totul pentru toți, dar trebuie să fim buni cu noi înșine, să ne permitem și momentele de respiro și acceptare. Tu devii mai blândă cu tine? Și, dacă da, cum găsești această liniște interioară, chiar și în cele mai tumultoase momente?