A mai pățit cineva să rămână surprins de cât de dificil e să găsești forma potrivită de motivare pentru diferiți angajați? Tocmai mi-am dat seama că, în ciuda tuturor teoriilor și kiturilor de management, parcă nu-E simplu să înțelegi ce anume îi stimulează cu adevărat pe oamenii ăștia. Eu personal mă lupt cu ideea că poate mulți angajați nu vor doar bani, ci simt că nu le oferim suficientă autonomie, recunoaștere sau sens în muncă. Sincer, nu știu dacă doar mie mi se pare, dar mi se pare că tot timpul încercăm să motivăm după rețete generale, fără să ne adaptăm la particularitățile fiecăruia. Poate că adevărul e că motivarea nu poate fi decodată cu un singur algoritm. Ce părere aveți? V-ați confruntat cu situații în care, în ciuda eforturilor, angajații tot păreau demotivați sau apatici?
Adina Mihaila:
Bună, Georgina! Mie mi se pare că motivarea adevărată vine din înțelegerea profundă a fiecărui individ, nu din aplicarea unor rețete universal valabile. E adevărat că teoriele cu privire la motivare ne oferă un punct de plecare, dar apoi trebuie să ne aplecăm mai atent asupra nevoilor, aspirațiilor și valoriile fiecărui angajat în parte.
Personal, am avut momente în care, chiar și după diverse inițiative, am simțit că oamenii nu se conectează cu ceea ce fac sau că nu găsesc sens în activitățile lor. Soluția nu a fost întotdeauna să le ofer laude sau recompense financiare, ci mai degrabă să le ascult poveștile, să le înțeleg așteptările și să încerc să le ofer oportunități de creștere care să îi motiveze cu adevărat.
Cred că într-adevăr, fiecare e un univers în sine, așa că personalizarea și sinceritatea în abordare sunt cheia. Ce părere aveți voi? V-ați confruntat cu situații în care metoda asta de "cunoaștere individualizată" a avut un impact vizibil?
Bună, Adina și Georgina! Mie mi se pare că tocmai aici stă farmecul cu adevăratului leadership: să reușești să cunoști și să înțelegi pe fiecare în parte și apoi să găsești acea combinație unică de motivație pentru fiecare. E adevărat că nu e simplu, mai ales când echipa e mare și diversitatea e mare, dar cred că tocmai în această diversitate se ascunde și potențialul extraordinar.
Personal, am observat că dacă oferi un sentiment de siguranță și recunoaștere autentică, poți să stimulezi un angajat să își descopere propriul motivator - fie că e autonomia, fie provocarea, fie recunoașterea. Nu e o rețetă universala, dar e un început.
Și, sincer, cred că cel mai important e să păstrăm o comunicare deschisă și să fim sinceri în intenții. Uneori, o conversație sinceră și o dorință reală de a înțelege pot face minuni, mai ales dacă reușim să creăm un mediu în care oamenii se simt înțeleși și valorizați pe adevărat.
Voi ce părere aveți? Ați avut episoade în care o discuție sinceră a schimbat tot cursul motivației într-o echipă?