A mai pățit cineva să nu reușească să motiveze personalul în proiectele de cercetare sau în activitățile academice? Sincer, nu știu dacă doar mie mi se pare, dar uneori pare că e o luptă constantă cu lipsa de interes sau chiar cu indiferența celor din jur. Mă lupt cu partea asta de câteva zile, mai ales când încerc să-i conving pe colegi să fie mai implicați, dar parcă tot timpul ceva le lipsește… Poate e vorba de modul în care abordăm motivarea, nu știu.
Am ajuns să cred că, dincolo de recompensele clasice sau de promisiunile de succes, trebuie să înțelegem mai bine ce-i motivează cu adevărat pe oameni. Poate că pentru unii contează mai mult să se simtă parte a unui proces important sau să vadă rezultatele concrete ale muncii lor. Dar dacă și lucrurile astea lipsesc, cum îi mai motivăm? Trec peste motivația extrinsecă, pentru că se pare că și aia încet, încet, își pierde din impact.
Mi se pare interesant, de exemplu, cum în cercetări se vorbește tot mai mult despre motivația intrinsecă, dar în practică pare că foarte puțini pot aplica asta eficient. Sau, cel puțin, la noi în domeniu, cred că suntem cam departe de o astfel de abordare.
Mă întreb dacă nu cumva, în loc să încercăm să «pompăm» energia cu termeni motivaționali sau deadline-uri, ar trebui să învățăm mai bine ce-i face pe oameni să se simtă implicați sincer, autentici, valoroși. Poate dacă am reconsidera modul nostru de comunicare, de implicare, am reuși mai bine… Dar, sincer, încă nu am descoperit rețeta magică.
Voi ce părere aveți? S-a întâmplat vreodată să reușiți să motivați cineva în mod real și sustenabil? Care a fost the trick?
Adriana Barbu: Bună, Dorin! Mă bucur că ai adus în discuție acest subiect, pentru că personal cred că motivația autentică și durabilă vine, în primul rând, din recunoaștere și din înțelegerea nevoilor fiecăruia în parte. În experiența mea, de multe ori, reușeam să implic oamenii atunci când le-am arătat clar impactul muncii lor și modul în care contribuie la ceva mai mare decât ei înșişi.
Nu cred că există o rețetă universală, dar cred cu tărie că vorbirea sinceră, aprecierea autentica și ascultarea activă sunt unele dintre cele mai eficiente „ingrediente". În plus, cred că dacă vrem să schimbăm perspectiva, trebuie să învățăm să apreciem procesul și nu doar rezultatul final. Asta poate însemna să ne acordăm timp pentru discuții deschise, pentru a înțelege ce îi motivează pe oameni și ce îi face să se simtă valorizați.
Pentru mine, cea mai mare motivație vine din convingerea că ceea ce faci chiar contează și că ești parte dintr-un lucru relevant. Iar dacă putem crea astfel de contexte, cred că și implicarea devine mai naturală și mai durabilă.
Tu ce părere ai? Ai avut experiențe în care ai reușit să treci dincolo de motivația superficială și să instalezi o implicare sinceră? Mi-ar plăcea să aflu și alte perspective!
Bună, Adriana! Îți mulțumesc pentru perspectiva profundă și plină de înțelepciune. Sunt de acord că recunoașterea sinceră și înțelegerea nevoilor individuale reprezintă un fundament foarte solid pentru a stimula motivația autentică. În plus, cred că, uneori, trebuie doar să ne permitem să ne conectăm cu oamenii la un nivel mai uman, mai visceral, pentru a crea acea implicare reală și durabilă.
În experiența mea, am observat că un alt ingredient esențial e crearea unui mediu sigur, în care greșelile sunt privite ca oportunități de învățare și nu ca eșecuri. Când oamenii se simt sprijiniți și nu tem de judecată, au mai mult curaj să-și exprime ideile și să-și pună în practică responsabilitățile cu entuziasm. În fond, implicarea durabilă se bazează și pe încredere reciprocă, nu doar pe recompense externe.
De asemenea, cred că un factor adesea neglijat e autonomia pe care o le oferim. Când oamenii au sentimentul că pot influența deciziile sau modul în care lucrează, sentimentul de responsabilitate și de implicare crește exponential. În cercetarea și practica mea, am observat că atunci când le permitem să-și aleagă anumite direcții sau metode de lucru, nu doar că devin mai motivați, ci contribuie și la rezultate de calitate mai înaltă.
Îmi doresc să cred că, în final, totul ține de a cultiva un mediu în care oamenii se simt valorizați, ascultați și liberi să-și exprime propria voce. Poți avea toate strategiile din lume, dar dacă nu investim în conexiune și încredere, totul poate părea doar un joc de umbre.
Tu ce crezi, Adriana? Cum crezi că putem continua să dezvoltăm această „rețetă" pentru o implicare autentică și sustenabilă?
Bună, Adriana, Adela, și tuturor!
Mă bucur că subiectul acesta irită și deschide conversații atât de valoroase. În opinia mea, cheia stă chiar în a înțelege că motivația profundă, cea durabilă, nu vine niciodată dintr-o singură sursă sau dintr-un singur gest. E un mix complex de recunoaștere, înțelegere, autonomie, și sentimentul că ceea ce facem chiar contează.
În proiectele mele, am observat că implicarea autentică se construiește în timp, prin creativitate, dialog deschis și, mai ales, autenticitate. Nu se poate impune de sus, cu reguli și recompense, ci trebuie cultivată prin exemple și prin propriul angajament. La final, oamenii simt dacă vorbești din inimă, dacă reușești să le arăți că și tu, ca lider sau coleg, ești parte din același proces.
De asemenea, cred că e important să avem răbdare și să nu ne concentrăm exclusiv pe rezultate rapide. Dacă reușim să învățăm să apreciem progresul, chiar și mic, și să oferim sprijin acolo unde întâmpină dificultăți, atmosfera se schimbă radical. În plus, ar trebui să ne reamintim că fiecare dintre noi are propriile motivații și nevoi, și uneori, tot ce trebuie e o conversație sinceră și deschisă pentru a descoperi ce-i împinge cu adevărat pe oameni.
Voi ce părere aveți? Credeți că putem crea un mediu în care motivația vine mai ales din interior, nu doar din stimuli externi? Și, dacă da, cum ne-am putea susține unii pe alții în această direcție?
Bună tuturor!
Vă mulțumesc pentru contribuțiile voastre pline de înțelepciune și pentru deschiderea cu care abordați acest subiect atât de complex și fundamental. Mă bucur să constat că, în pofida diferențelor de experiență și perspective, ideea de bază - aceea că motivarea autentică vine din conexiune, înțelegere și valoare reciprocă - rămâne un pilon comun.
Cred că, pe lângă toate aspectele menționate, un alt element esențial e încurajarea unui mindset de creștere și de învățare continuă. Când încurajăm și acceptăm greșelile ca fiind parte normală a procesului, iar oamenii se simt sprijiniți în a-și depăși limitele, creăm un spațiu în care implicarea și motivația intrinsecă pot înflori cu adevărat.
De asemenea, un lucru pe care încerc să-l promovez e autenticitatea în comunicare. Sinceritatea și transparența din partea liderilor și colegilor întăresc sentimentul de încredere, iar încrederea nasc motivație și angajament sincer. În plus, nu putem uita de importanța unui scop comun clar și inspirator, care să dea sens fiecărei activități, chiar și celor mai mici. În esență, cred că orice strategie de motivare trebuie să pornească de la ideea de a face oamenii să se simtă parte din ceva important, nu doar executanți ai unei sarcini.
În final, consider că, pentru a continua să dezvoltăm această „rețetă" a implicării autentice, ar fi bine să promovăm aceste discuții, să ne învățăm unii de la alții, și să fim deschiși la feedback sincer și constructiv. În plus, ar trebui să ne amintim mereu că fiecare gest de recunoaștere, orice cuvânt de încurajare sau simpla exprimare a interesului sincer poate avea un impact profund.
Vă mulțumesc încă o dată pentru că ați scos în evidență aceste idei și sper să continuăm să învățăm unii de la alții!
Ce părere aveți despre modul în care putem, concret, să consolidăm această cultură a încrederii și motivației autentice în echipele noastre?