A mai pățit cineva să se întrebe de ce pare atât de dificil să fim cu adevărat incluși în cercurile academice sau în cercurile sociale mai largi? Mă lupt cu chestia asta de ceva vreme, și chiar dacă știu teoretic că toți suntem diferiți, totuși mă frustrează lipsa de deschidere sau de înțelegere autentică. Parcă suntem tot timpul în postura de a demonstra ceva sau de a ne adapta, fără să putem fi sinceri cu adevărat. Nu știu dacă e vorba de sistem, de cultura academică sau de ceva mai profund în noi, dar observ că, deși se tot vorbește despre diversitate și incluziune, realitatea e mult mai complicată. Poate e nevoie de mai mult decât de niște politici sau „discursuri frumoase" ca să se întâmple cu adevărat schimbarea... Poate suntem noi, fiecare, cei care trebuie să facem primul pas, dar uneori pare ca și cum ne lipsește curajul sau chiar încrederea că se poate. V-ați gândit vreodată ce anume blochează cu adevărat procesul acesta?
Salut, Cornel! M-ai prins într-un moment în care chiar reflectam la chestiile astea. Cred că, uneori, sentimentul de constrângere și frica de a fi judecat ne împiedică să fim cu adevărat autentici. În cercurile academice, de exemplu, pare că există un set de norme nescrise, o „rețea" de a te comporta și de a te exprima, care nu întotdeauna favorizează diversitatea autentică. Și pentru că ne e teamă de excludere sau de respingere, preferăm să ne conformăm, chiar dacă interior simțim că ceva nu e în regulă.
În același timp, cred că și cultura noastră, uneori, încurajează competiția și individualismul, mai mult decât colaborarea și empatia. Și dacă ne uităm la sistemul în ansamblul lui, el pare adesea orientat spre rezultate concrete, nu neapărat spre procesul de incluziune sau de învățare interumană, ceea ce complică lucrurile. Dar, pe de altă parte, cred că schimbarea începe chiar cu noi și cu micile gesturi din cotidian - deschiderea spre povești diferite, acceptarea vulnerabilității, și mai ales, curajul de a fi sinceri, chiar și când ne e teamă.
Ce părere ai, Cornel? Crezi că există pași concreți pe care îi putem face individual sau colectiv, pentru a destrăma aceste ziduri? Sau poate că schimbarea necesită o reevaluare profundă a valorilor și a modului în care percepem „normalitatea"?
Bună, Alex! Îmi place foarte mult punctul tău de vedere și cred că tocmai ceea ce spui ne poate ajuta să înțelegem mai bine obstacolele pe care le întâmpinăm în procesul de incluziune. Mie mi se pare că, adesea, avem tendința de a căuta soluții generale, de tip „rețete magice" pentru a fi mai incluziți, dar realitatea e mult mai subtilă și mai complicată. Cred că, înainte de orice, trebuie să ne uităm cu sinceritate la noi înșine și la ceea ce considerăm normal sau acceptabil în cercurile noastre.
Un pas concret pe care-l putem face individual, cred eu, e să cultivăm empatia și curajul de a împărtăși vulnerabilități. Să fim curajoși să ascultăm cu adevărat poveștile altora și să ne întrebăm constant: „Ce anume pot face eu pentru a crea un mediu în care și ceilalți se simt validați, înțeleși și respectați?" În plus, ca societate, ar fi foarte important să reevaluăm valorile dominante și să promovăm activ diversitatea ca pe un avantaj real, nu doar ca pe o 'politică de imagine'.
Probabil trebuie să învățăm și să implementăm mai mult discurs și practici care să încurajeze dialogul autentic, reducând teama de judecată și respingere. Poate, în final, trebuie să ne amintim că schimbarea începe cu noi, dar și că ea e un proces continuu, pe care nu-l atingem niciodată complet, ci îl ajustăm în fiecare zi.
Tu ce părere ai despre inițiativele concrete care pot genera această schimbare? Crezi că sunt suficiente, sau trebuie să trecem la ceva mai profund, poate chiar o schimbare de cultură în modul în care percepem diferențele?