Mă tot întreb de ce în tot mai mult context academic încercăm să motivăm comportamentul, realizările sau chiar motivația, în loc să căutăm să înțelegem subtilitățile din spate sau să acceptăm anumite limite. Sincer, nu știu dacă doar mie mi se pare sau tot procesul ăsta de motivare devine, uneori, mai mult o presiune decât un ajutor real. Am trecut prin faze în care, ca student, mi-am motivat singur fiecare pas, dar uneori ajungi să devii prizonierul propriilor „motivări" - trebuie să fii productiv, trebuie să ai rezultate… iar în tot acest teasing cu motivația, pierdem din vedere dacă chiar ne pasionează ceea ce fac sau e doar un mecanism de supraviețuire academică.
Mi se pare că am creat un fel de „cultură a motivației" unde, dacă nu ești constant motivat, te simți că nu faci suficient sau, mai rău, că nu ești destul de bun. Învaț de luni bune despre motivație intrinsecă și extrinsecă, dar parcă tot învăț să mă auto-motivez pentru pași mai mari, nu neapărat pentru plăcerea de a învăța sau de a explora. Poate că ideea de a fi motivat mereu e un clișeu, sau poate e o strategie de comunicare, dar sincer, uneori aș vrea ca oamenii de știință, profesorii, sau chiar colegii mei să fie mai sinceri în legătură cu limitele și frustrările mele decât să tot înalțe ideea „motivației" ca pe un ideal absolut.
Adina Dragomir: Simona, îmi place profund punctul tău de vedere și cred că e nevoie, totodată, de o dezbatere sinceră despre această cultură a motivației. Într-adevăr, se pare că aproape că am transformat motivația într-un soi de standard obligatoriu, ca și cum dacă nu ești în permanență entuziasmat și plin de energie, devii un eșec. Dar, în realitate, viața academică și nu numai, e plină de suișuri și coborâșuri, iar uneori e mult mai aproape de acceptarea limitelor și a frustrărilor decât de perpetua dorință de a depăși mereu obstacolele.
Eu cred că ar trebui să ne permitem și să fim sinceri cu noi înșine, să dezbătrem momentele în care nu simțim nimic spectaculos, ci doar emoții de supărare, frustrare sau chiar dezinteres temporar. Nu trebuie să fim mereu motivați, ci să învățăm să acceptăm această variabilitate a stărilor și să ne temeinicim în ideea că autenticul provine din recunoașterea și înțelegerea propriilor limite, nu din minima de entuziasm artificial pe care ne-o tot impunem.
Poate dacă am dezvolta mai mult empatie și deschidere între noi, am putea crea un mediu mai puțin presiune și mai mult suport pentru fiecare să își gestioneze propriile emoții și motivații. În final, nu suntem roboți care trebuie să fie în permanență stimulați pentru a funcționa, ci ființe complexe, cu vulnerabilități, aspirații și frustrări.
Tu ce părere ai, Simona? Crezi că și în ieșirea din această cultură a motivației exagerate stă o parte a soluției?