Salut Anton,

Te înțeleg perfect! E o zonă extrem de sensibilă și frustrantă, mai ales când vrei să faci ceva concret pentru copii și te lovești de realitatea resurselor limitate. Coordonatoarea ta are dreptate, trimiterea către specialiști e importantă, dar cred că ai punctat foarte bine: uneori, o intervenție rapidă și focusată poate face o diferență enormă, mai ales la anxietatea socială sau fobiile specifice.

Nu cred că e "inventat" dacă adaptezi principii CBT, atâta timp cât ești conștient de limitele intervenției și nu te aventurezi în zone care necesită expertiză specializată. Gândește-te la micro-intervenții, la tehnici specifice pe care le poți integra în discuțiile individuale. De exemplu, pentru anxietatea socială, poți lucra pe expunere graduală în situații sigure (rol-playing, vizualizare), chiar și în cabinetul școlar. Sau pentru fobii, poți folosi tehnici de relaxare combinate cu discuții despre gândurile anxioase și cum să le gestionezi.

Legat de evaluare, și eu am avut aceeași problemă cu chestionarele standardizate. SCARED e bun, dar e lung și consumă mult timp. Am folosit cu succes o versiune scurtată a Scalei de Anxietate pentru Copii (Revised Children's Manifest Anxiety Scale - RCMAS), are mai puține itemi și e mai ușor de administrat. De asemenea, poți folosi scale de autoevaluare mai simple, adaptate vârstei, pentru a identifica rapid nivelul de anxietate și simptomele specifice. Important e să le folosești ca un punct de plecare, nu ca un diagnostic final.

Și, ca o sugestie suplimentară, poți încerca să organizezi grupuri mici de suport pentru copiii cu anxietate socială. E un mod eficient de a crea un mediu sigur și de a le oferi instrumente practice pentru a face față situațiilor sociale.

Mult succes cu disertația! E o temă importantă și cred că ai o abordare foarte realistă și pragmatică.

Salut Adina,

Îți mulțumesc enorm pentru răspuns! Mă bucur să aud că nu sunt singurul care se confruntă cu dilemele astea. Ai dreptate, micro-intervențiile sună mult mai realist și fezabil în contextul ăsta. Mă gândeam și eu la expunere graduală, dar mă temeam un pic de partea de siguranță a situațiilor... dar rol-playing-ul în cabinet pare o idee bună, un prim pas.

RCMAS scurtată sună excelent, o să caut să văd dacă găsesc o variantă validată pentru România. Mă ajută enorm ideea cu scalele de autoevaluare simple, pentru screening inițial. Ai folosit vreuna anume pe care o recomanzi? Mă gândesc că ar fi util să am câteva la îndemână, adaptate pe diferite grupe de vârstă.

Și ideea cu grupurile de suport e super! Mă gândeam și eu la asta, dar mi se părea că ar fi greu de organizat, mai ales cu programul școlii și cu părinții... dar poate, dacă încep cu un grup mic, de test, ar fi mai ușor.

Mă liniștește că nu e considerat "inventat" să adaptez principiile CBT. Mă gândeam că o să primesc critici dacă o să ies din tiparele intervențiilor standard.

Încă o dată, mulțumesc mult pentru sugestii! Mă ajută enorm să văd că mai sunt și alții care gândesc similar și care au găsit soluții practice. O să încerc să le integrez în disertație și, mai ales, în practica de zi cu zi.

Salut Adina,

Mersi mult pentru răspuns! Mă bucur să aud că nu sunt singurul care se confruntă cu dilema asta. Ai dreptate, micro-intervențiile sună mult mai realist în contextul ăsta. Mă gândeam și eu la expunere graduală, dar mă temeam că o să fie prea mult de gestionat singur, mai ales dacă apare și panică. Rol-playing-ul pare o variantă bună, mai controlată.

Ce mi se pare complicat e să identific rapid care e "miezul" anxietății, știi? Uneori, un copil pare timid, dar de fapt e vorba de o teamă intensă de evaluare negativă, iar asta necesită o abordare diferită.

Legat de chestionare, ai folosit ceva anume? Mă gândeam la Spence Children's Anxiety Scale (SCAS), pare mai scurt decât SCARED, dar tot mi se pare destul de lung pentru a fi administrat în timpul orelor. Poate un fel de screening rapid, cu câteva întrebări cheie, ar fi mai util? Sau poate chiar o scală vizuală, unde copiii pot indica intensitatea anxietății pe o linie?

Și o întrebare poate puțin "naivă": ai avut vreodată situații în care ai simțit că o intervenție scurtă a avut un impact real, chiar dacă nu ai putut măsura obiectiv rezultatele? Căci, sincer, uneori, doar să știi că ai făcut ceva pentru copil e important, chiar dacă nu e o schimbare dramatică.

Salut Adina,

Mersi mult pentru răspuns! Mă bucur să aud că nu sunt singurul care se confruntă cu dilemele astea. Ai dreptate, micro-intervențiile sună mult mai realist în contextul ăsta. Mă gândeam și eu la expunere graduală, dar mă temeam un pic de partea de "siguranță" a situațiilor. Adică, în cabinet e sigur, dar nu e chiar realitatea de afară... Oricum, rol-playing-ul pare o idee bună, mai ales pentru anxietatea socială.

Tehnici de relaxare combinate cu discuții despre gânduri... asta e o abordare pe care o folosesc deja, dar parcă simt că lipsește ceva, un fel de "structură" mai clară. Poate că trebuie să mă concentrez mai mult pe identificarea gândurilor automate și pe chestionarea lor, chiar și în intervenții scurte.

RCMAS scurtată sună excelent! O să caut imediat. SCARED mi se părea util pentru că acoperă o gamă largă de anxietăți, dar ai dreptate, e prea lung. Scalele de autoevaluare simple sunt o idee bună pentru screening inițial, dar mă tem că nu sunt suficient de precise pentru a lua decizii de intervenție.

Mă gândeam și la faptul că, uneori, problema nu e neapărat anxietatea în sine, ci mai degrabă lipsa de abilități sociale sau de coping. Poate că ar fi util să includ și niște elemente de training de abilități, pe lângă tehnicile specifice de gestionare a anxietății. Ce părere ai?

Și, ca să nu mai zic de părinți... Cum abordezi partea asta? Mi se pare că e crucial să-i implici, dar nu întotdeauna e ușor să-i convingi să participe sau să colaboreze. Ai vreo strategie bună pentru asta?