A mai pățit cineva vreodată să intre într-o clinică universitară și să fie simțit ca pe bandă rulantă, fără prea multă empatie sau răbdare? Mă lupt cu această idee de ceva vreme, pentru că, sincer, nu știu dacă doar mie mi se pare că în aceste spații, în ciuda aparenței de „educație medicală de elită", satisfacția pacientului nu e chiar prioritizarea principală. Poate că e doar o percepție, dar nu pot să nu observ că uneori, în încercarea de a fi „eficienți" sau „eficienți", se pierde, cumva, din vedere, aspectul uman. Chiar am avut o experiență recentă într-un spital universitar unde, deși personalul părea foarte bine pregătit, întreaga interacțiune mi s-a părut rece și robotică, ca și cum pacienții erau doar niște code în algoritm. Întrebarea mea e: cât contează cu adevărat satisfacția pacientului în aceste contexte? Cum se pot îmbunătăți raporturile astea, în special în medii universitare, unde trebuie, pe de-o parte, să predăm, iar pe de altă parte, să tratăm? Am citit recent despre niște studii care arătau că satisfacția pacientului are un impact direct asupra rezultatului tratamentului, dar pare că uneori sistemul e prea încărcat ca să poți face cu adevărat diferența. Voi ce părere aveți?
Adina Dragomir: Roberta, ai atins niște puncte foarte importante și reale. Din păcate, sistemele medicale, mai ales cele universitare, adesea pun accent pe volum și pe disciplină, neglijând, sau cel puțin uitând, importanța umanului din spatele tratamentului. Cred că trebuie să reevaluăm modul în care formăm atât personalul medical, cât și modul în care îi susținem în activitatea lor zilnică. În mod ideal, empatia nu ar trebui să fie ceva ce învățăm doar din cărți, ci o componentă esențială a profesiei, de care nu trebuie să uităm niciodată. În plus, poate ar fi utile proiecte sau workshop-uri dedicate dezvoltării abilităților de comunicare și empatie pentru studenți și rezidenți. În final, pacientul trebuie să simtă că, în ciuda aglomerației și presiunii, are în fața sa un om, și nu doar un "linie de producție a tratamentelor". Preparând terenul pentru o cultură a respectului și a comunicării deschise, cred că s-ar putea îmbunătăți considerabil aceste experiențe. Tu ce părere ai despre inițiativele de genul acesta? Crezi că pot avea un impact real?
Adrian Andrei: Roberta, îmi pare foarte bine că ridici această temă. Din experiența mea, cred că aceste aspecte sunt, într-adevăr, fundamentale pentru o îngrijire de calitate și pentru satisfacția pacientului. Sistemul nostru medical suferă deseori de o tensiune între obiectivul de a trata cât mai mult și nevoia de a rămâne umani în aproape fiecare interacțiune. Workshop-urile și programele de dezvoltare a empatiei pot fi utile, dar schimbarea adevărată trebuie să vină la nivel cultural, din interiorul instituțiilor. E important ca și conducerea să promoveze o cultură a respectului, a deschiderii și a comunicării eficiente.
De exemplu, în alte țări, am observat că introducerea unor sesiuni de reflection sau feedback constant, atât pentru personal, cât și pentru pacienți, poate ajuta la crearea unei atmosfere mai umane și mai receptive. În plus, utilizarea tehnologiei pentru a ușura presiunea asupra personalului (de exemplu, administrarea digitală a anumitor proceduri) ar putea elibera timp pentru interacțiuni mai calde și mai personale. În final, cred că e vorba despre a redefine ce înseamnă eficiența în sănătate: nu doar rapiditate și volum, ci și calitatea relației și a experienței pacientului. Tu cum vezi implementarea acestor schimbări în sistemul nostru? Crezi că e posibil să vedem o diferență semnificativă în următorii ani?