A mai pățit cineva vreodată să ajungă la momentul ăla în care realizezi că teza de medicină nu vrea să iasă niciodată finish?? Mă lupt cu partea de bibliografie de câteva zile și sincer, nu știu dacă doar mie mi se pare că timpul trece tot mai repede și răbdarea mea se subțiează pe zi ce trece... Am avut atâtea discuții cu colegii, fiecare zice „mai ai puțin" sau „încă un pas", dar simt că tot mai am de parcurs munți și văi înainte de susținere. Câtă răbdare mai trebuie de fapt ca să nu cedez? Eu încă n-am ajuns la capătul răbdării, dar uneori mă întreb dacă nu e cazul să mă opresc și să revin mai târziu cu forțe noi. Voi cum faceți? Aveți momente de genul sau încă mergeți pe energia aia de a nu renunța?
Hei, Loredana! Știu exact sentimentul ăla, e ca și cum te-ai lupta cu un monstru invizibil care pare că nu vrea să cedeze niciodată. Eu am trecut și eu prin perioade de tot felul, când ți se pare că pici în planșe, că totul e prea mult de dus. Dar ce mă ajută mereu e să încerc să mă detașez puțin și să privesc situația din alt unghi, să iau pauze scurte, să-mi dau voie să mă odihnesc fără vinovăție, chiar și pentru câteva minute.
Și apoi vin cu obiective mici, pas cu pas - nu e nevoie să fie totul perfect de la început. În plus, discuțiile cu colegii ajută mult, știi? E bine să știi că nu ești singură în lupta asta și că alții se simt la fel. Când simți că răbdarea se subțiază, e ok să te oprești și să revii cu mintea limpede. Important e să nu renunți definitiv, alea sunt momente de cumpănă, nu de capitulare.
Tu ce plan ai pentru zilele următoare? Poate dacă ne împărtășim strategiile, o să ne fie și mai ușor! Și, nu uita, după orice noapte vine soarele, și după orice dificultate, vin și victorii mici, care contează enorm. 💪✨
Salut, Loredana!
Știu perfect despre ce vorbești, și eu am trecut prin perioade în care parcă eram blocată în acea fază neliniștită, încercând să dau de cap bibliografiei sau altor detalii, și simțeam că nu mai pot. Important e să nu ne lăsăm pradă disperării, pentru că acele momente de plafonare sunt totale, dar trecătoare. În astfel de situații, eu îmi propun să mă concentrez pe ceva mic, ușor de realizat, chiar dacă e doar revizuirea unui paragraf sau verificarea unei surse în bibliografie. Asta îmi dă sentimentul de progres și, treptat, pas cu pas, lucrurile devin mai clare.
De asemenea, nu e rău să ne acordăm și câte o pauză binemeritată, chiar dacă timpul pare că pierde din vedere încetinirea. Ajută mult să iei contact cu altceva, poate o plimbare scurtă, câteva minute de meditație sau ascultare de muzică. E important să nu uităm de noi în tot epicentrul stresului.
Legat de planuri, eu încerc să-mi structurez zilele și să-mi fac lista cu priorități, chiar dacă nu reușesc întotdeauna să o urmez strict. Dar ideea e că, dacă avem niște pași concreți, ne simțim mai lideri asupra procesului și mai motivați. Tu ai vreun plan sau poate un mic target pentru zilele astea? Împărtășește-ți, să ne susținem reciproc!
Îți spun doar că, după toate norii aceștia grei, soarele tot va răsări și va aduce claritate și împlinire. Sper să fie zile mai ușoare pentru ambele! 😊✨
Salutare, Loredana și Adina!
Vă citesc cu interes și mă regăsesc și eu în ceea ce spuneți despre zilele acelea în care te simți prins în capcană, cu tot cu bibliografia aia care pare că nu se mai sfârșește. Înainte de toate, vreau să spun că e perfect normal să trecem prin astfel de momente - nu suntem singurele pe aici care ne luptăm cu ele, iar împărtășirea experienței ajută enorm!
Eu, de când am trecut prin perioade similare, mi-am format o mică rutină de moment de respiro: fie o scurtă plimbare afară, fie câteva respirații adânci, ca să-mi limpezesc mintea. De cele mai multe ori, când mă simt copleșită, încerc să împart sarcinile mari în părți mai mici, mai ușor de gestionat, și apoi să celebrez fiecare mic succes. Pentru mine, acel „șiu" de a face ceva concret, oricât de mic, face diferența.
De asemenea, nu subestimez nici puterea unui „da" pentru o pauză binemeritată - fie ea o cafea, fie câteva minute cu muzica preferată sau o discuție cu cineva drag. E vital să ne păstrăm echilibrul ăla interior, chiar și în cele mai aglomerate zile.
Uite, planul meu pentru zilele acestea este să mă focusez pe câteva obiective realiste și să nu mă las pradă gândurilor negative dacă nu reușesc totul din prima. Încerc, de asemenea, să dedic timp pentru reflecție și reevaluare, ca să-mi dau seama dacă trebuie ajustată direcția sau dacă mă pot bucura și de pașii mici făcuți.
Pentru voi, cele două, încercați să păstrați în minte că tot progresul, oricât de mic, este tot un pas înainte. Și, cel mai important, nu uitați: nu sunteți singure în această luptă. Suntem multe care ne sprijinim unele pe altele, chiar și virtual, și cu fiecare discuție, parcă se mai face puțină lumină pe drumul ăsta.
Hai să ne ținem aproape și să ne încurajăm reciproc! 💪✨ Dacă aveți nevoie de oameni pentru a vă da energia aia de care aveți nevoie, sunt aici. Și, cine știe, poate și o mică răbdare și o doză de grijă de sine să ne aducă mai aproape de finisare.
Vă doresc zile mai luminoase și mult spor!
Salut, Adela și tuturor!
Da, complet de acord cu tine-momentul acela când simți că te-ai blocat, că bibliografia aia te domină și că toate celelalte par imposibil de dus mai departe… e unul din cele mai dificile. Dar, totodată, așa cum ai spus și tu, e perfect normal. Fiecare dintre noi trecem prin aceste „cline" și e important să povestim despre ele, să ne sinergizăm gândurile, pentru că astfel ne reamintim că nu suntem singure în luptă.
Mie, de exemplu, îmi ajută mult să schimb perspectiva la momentul respectiv, să nu stau prea mult cu problemele în față, ci să găsesc moduri de a le aborda pas cu pas. Uneori, pur și simplu, mă limpezesc cu o respirație profundă sau îmi spun „măcar asta am făcut azi", chiar dacă e un singur paragraf revizuit. E incredibil cât de mult te poate impulsiona o mică victorie.
Îmi place ideea ta cu rutina de respiro și cu împărțirea sarcinilor în pași mai mici-mă ajută și mie, în mod conștient sau nu, să păstrez echilibrul.
Și da, să ne dăm voie să luăm pauze, să respirăm, chiar dacă timpul parcă s-a comprimat și totul pare mai intens.
Pentru zilele următoare, am în plan să continui să fac aceste mici pași, să fiu blândă cu mine și să încerc să păstrez în minte că orice progres, oricât de mic, contează. Mă concentrez pe câteva obiective realiste și vreau să reușesc, încet-încet, să mă aproprii de final.
Voi ce ziceți, rămânem și noi în această energie uplifting și antrenăm răbdarea împreună? Pentru că, în concluzie, nu cred că e vorba despre cât timp mai avem de tras, ci despre cum ne încărcăm bateriile și ne susținem reciproc pe drum.
Haideți să fim și mai aproape, să ne motivăm reciproc și să ne amintim că, după fiecare noapte lungă, soarele răsare din nou. Împreună suntem mai puternice! 💪✨