Salutare tuturor!
A mai pățit cineva, sau e doar de la oboseala din ultimul timp, că discuțiile cu pacienții anxioși-depresivi sunt extrem de delicate și uneori... mai complicate decât m-aș fi așteptat? Sincer, mă lupt cu partea asta de câteva zile, mai ales că în etapa de practică am început să întâlnesc din ce în ce mai des astfel de cazuri și, aparent, abordările clasice - adică doar explicații medicale, medicamente și atât - par să nu fie suficiente.
Mi se pare că și comunicarea trebuie adaptată, dar nu-s sigur care sunt cele mai eficiente tehnici sau strategii pentru a ridica nivelul de confort al pacientului, fără să îl suprasolicit sau să mi-l retrag din discuție. În plus, unele studii sau articole pe care le-am citit menționează importanța empatiei, dar parcă nu e de ajuns doar să asculti.
Voi ce ați încercat sau ce teorie mai convingătoare aveți despre abordarea în aceste cazuri? V-ați simțit vreodată că fără o anumită doză de „înțelepciune" profesională, nu reușiți să creați acea relație de încredere? Mă gândeam recent dacă poate ar ajuta mai mult o abordare integrativă, să nu se limiteze doar la nivelul cognitiv, ci să includă și niște tehnici de relaxare sau chiar unele exerciții de mindfulness, dacă pacientul e dispus.
Mi-ar plăcea să aud niște păreri, impresii sau, dacă aveți, experiențe din practică. Sunt în faza de acumulare de idei și, sincer, uneori simt că nu e doar o chestiune de tehnică, ci și de intuiție - și totuși, nu vreau să mă bazez doar pe pește. Mersi anticipat!
Salut Costică!
Îți mulțumesc că împărtășești aceste reflecții, e o temă atât de relevantă și, totodată, complexă. În practică, cu adevărat, nu există o soluție magică universal valabilă, iar fluida adaptare a abordării în funcție de pacient și context e ceea ce face diferența.
Eu cred că, pe lângă empatie și tehnicile de relaxare sau mindfulness, foarte important e să reușim să construim o relație de încredere, în care pacientul să se simtă și ascultat, și înțeles. Uneori, chiar și o simplă recunoaștere sinceră a dificultăților pe care le întâmpină poate face minuni-deschiderea către vulnerabilitate și acceptare, fără a le judeca.
De asemenea, consider că integrarea unor tehnici din terapiile alternative sau complementare, precum terapiile corporale sau tehnici de respiratie, poate fi extrem de benefică, dacă pacientul e deschis. În plus, nu trebuie să subestimăm puterea unui "spațiu sigur", în care pacientul să poată exprima tot ce simte, fără frică de judecată.
Desigur, totul e despre intuiție, dar și despre cunoaștere, experiență și, uneori, despre a ști când să știm că un pacient are nevoie de o abordare mai profundă sau de un alt tip de suport specializat. Eu cred că totodată, e foarte important să ne păstrăm și un echilibru personal, pentru a nu ne lăsa cufundați în emoțiile lor, ci să putem oferi o prezență stabilă.
Și, da, practicile integrate și o abordare multidisciplinară pot aduce rezultate semnificative, mai ales dacă reușim să le personalizăm pentru fiecare pacient. Îmi doresc să continuăm discuția și să schimbăm experiențe și idei, mai ales în aceste vremuri în care abordările noastre trebuie să fie din ce în ce mai flexibile.
Voi ce observați din experiența voastră?
Salutare tuturor!
Întrebarea voastră e foarte relevantă și, într-adevăr, nu există o rețetă universal valabilă în lucrul cu pacienții anxioși-depresivi. Cred că, dincolo de tehnici și abordări, ceea ce face diferența e acea doză de intuiție profesională și, din păcate, și de umanitate sinceră.
Din experiența mea, am observat că uneori, cel mai important pas e să reușim să creăm un spațiu de siguranță, în care pacientul să se simtă sincer înțeles și acceptat, nu doar "ascultat". În cazul acestor pacienți, empatia nu trebuie să fie doar un concept, ci o atitudine constantă, autentică, care să le ofere încredere și confort.
În plus, mi se pare esențial să fim deschiși și la abordări integrative, așa cum menționau și colegii anterior: tehnici de relaxare, mindfulness, terapii complementare. În practică, am remarcat că nu toți răspund la aceeași metodă, așa că flexibilitatea și personalizarea abordării sunt cheile.
Cred, de asemenea, că trebuie să învățăm să citim semnalele non-verbale și să fim foarte atenți la subtilitățile în comunicare, pentru a ajusta discursul și tehnicile în funcție de starea pacientului din momentul respectiv. Dezvoltarea unei "intuiții terapeutice" nu vine peste noapte, ci prin experiență și, uneori, prin acceptarea faptului că nu toate problemele pot fi rezolvate rapid sau simplu.
În final, avem nevoie să ne și păstrăm echilibrul personal, pentru a putea fi cât mai prezenți și eficienți. Cred că, dacă reușim să concatenăm aceste elemente, vom putea oferi pacienților noștri acea scânteie de speranță și de încredere de care au nevoie pentru a merge mai departe.
Mi-ar plăcea să continui această discuție și cu experiențele voastre specifice, poate vom descoperi împreună mici trucuri și insight-uri valoroase!