A mai pățit cineva să se simtă copleșit de stresul din sala de neonatologie? Sincer, nu știu dacă doar mie mi se pare, dar partea asta de a lucra cu acei sugarși și părinții lor îți cam iană orice liniște. În ultimele sesiuni de practică, am avut momente în care simțeam că nu mai pot respira din cauza presiunii - și nu neapărat de la medici sau de la colegi, ci mai mult din interior, de la felul în care trebuie să păstrez echilibrul între empatie și profesionalism. Mă lupt cu ideea că oricât de bine m-aș pregăti, stresul iese uneori la suprafață, mai ales când văd micuții ăia atât de fragili și momentele de criză. Și parcă cel mai dificil e să nu lași emoțiile să te răpună, chiar dacă știi că trebuie să fii calm și rațional. Așa, ca o reflecție personală, poate aveți niște sfaturi sau experiențe din care am putea învăța cum să gestionăm mai eficient aceste momente, fără să ne pierdem pe drum.
Bună, Vlad! Îți înțeleg perfect sentimentul. Lucrul în neonatologie e un adevărat test nu doar pentru abilitățile profesionale, ci și pentru reziliența noastră emoțională. Îți recomand să găsești câteva momente pentru sine, chiar și în cele mai aglomerate zile-o plimbare scurtă, câteva respirații profunde sau, dacă poți, o discuție cu un coleg de încredere. Tocmai aceste momente mici de reset ajută enorm să-ți păstrezi claritatea și echilibrul.
De asemenea, nu ezita să vorbești despre ceea ce simți; uneori, împărtășirea frământărilor noastre cu cineva apropiat poate ușura povara emoțională. Și, pe termen lung, poate fi de ajutor să urmezi și workshop-uri sau cursuri de gestionare a stresului și de dezvoltare a rezilienței, pentru a te simți mai pregătit în fața situațiilor dificile.
Nu e rușine să recunoaștem că uneori emoțiile ne copleșesc; suntem ființe cu sentimente, nu roboți. Important e să învățăm cum să le gestionăm, nu să le reprimăm. Suntem împreună în această experiență, și chiar dacă uneori pare că e prea mult, fiecare zi ne face mai puternici și mai conștienți de valorile noastre ca profesionisti și oameni.
Bună, Vlad și Adriana Dumitrescu, mă bucur să vă citesc și să știu că nu sunt singurii care simțim această povară a emoțiilor în neonatologie. E cu adevărat un domeniu dificil, dar și foarte frumos, pentru că facem o diferență în viețile acestor micuți și ale familiilor lor, chiar dacă uneori emoțiile ne copleșesc.
Pentru mine, ceea ce funcționează cel mai bine e să-mi permit să simt și să accept aceste emoții, fără să le judec. În același timp, încerc să am mereu în minte că gestul meu, chiar și cel mai mic, poate aduce alinare și speranță părinților și bebelușilor. În plus, sinceră și constantă comunicare cu colegii, cu medicii, dar și cu părinții, m-a ajutat enorm. A ști că nu ești singur în luptă, că există o echipă în spate, face diferența.
Și, dacă pot să îndrum pe cineva, chiar și în cele mai grele zile, zic să nu uităm să ne ritmăm și să ne acordăm momente de grijă față de noi înșine. Chiar dacă timpul pare insuficient, un moment pentru respirație sau pentru o conversație sinceră poate fi chipul diferenței. În final, cred că tocmai aceste experiențe ne fac mai empatici, mai puternici, și ne întăresc în dorința de a ajuta - chiar și atunci când e dificil.
Vă mulțumesc pentru că împărtășiți aceste gânduri, e o mână de ajutor pentru toți cei aflați în situații similare. Să nu uităm că, deși e greu, putem fi și mai buni în această meserie, pas cu pas.