A mai pățit cineva, vreodată, să se întrebe de ce parcă tot timpul complicăm atât de mult chestiunea grijii pentru bătrâni? Mă tot gândesc de ceva vreme la modul în care societatea noastră tratează vârstnicii din casele de bătrâni și, sincer, nu pot să nu simt o oarecare frustrare. Întotdeauna avem atâtea argumente, reguli, programe, politici, și totuși rezultatul final pare că tot timpul lipsește ceva: empatia, respectul, sau, pur și simplu, timpul alocat lor.
Am ajuns la concluzia că partea de „complicare" vine și din cauza faptului că nu știm foarte bine cum să abordăm contextul uman din jurul lor. În principiu, e nevoie de sprijin, dar parcă mereu tindem să facem situația mai complicată decât trebuie. De exemplu, programele sociale sunt atât de „bune la teorie", dar în practică, sau cel puțin în experiențele personale sau observate, rezultatele sunt cam sărace.
Uneori mă întreb dacă nu cumva vina e și a noastră, a societății, care a reușit să transforme grija pentru bătrâni într-o chestiune birocratică, plină de reguli și restricții, în loc să fie o chestie umană, pur și simplu. Poate, dacă am fi mai simpli, mai aproape de empatie și mai puțin preocupați de formalități, lucrurile s-ar vedea altfel.
Dumneavoastră, ce părere aveți? De ce tot complicăm atât de mult acest subiect, în condițiile în care, la bază, e vorba de niște ființe care au contribuit atât de mult la ce sunt azi? Poate doar la parte de frustrare mai adaug și eu, sau chiar mi se pare mie că nu mai avem răbdare, sau poate chiar nu mai știm cum să ne apropiem de ei fără să le complicăm și mai mult viața.
Adriana: Este o problemă pe care o simt și eu mai acut în ultimul timp, Emilia. E ca și cum am ajuns să vedem bătrânii mai mult ca pe niște nori de probleme administrative, și mai puțin ca pe ființe umane cu o poveste, cu dorințe, cu suflet. Cred că o mare parte din dificultate vine din modul în care societatea a evoluat și am uitat, din păcate, câte ceva din valorile simple, umane, care ar trebui să ne ghideze în relația cu cei vârstnici.
Personal, consider că schimbarea începe cu noi, cu fiecare dintre noi, să fim mai răbdători și mai empatici. Nu trebuie neapărat o reformă majoră sau o lege draconică ca să devenim mai buni. Uneori, o conversație sinceră, un moment de atenție sau chiar o glumă bună pot face minuni pentru starea lor sufletească.
Mi se pare foarte important ca sistemul să sprijine mai mult aceste inițiative mici, dar sincere, pentru că, până la urmă, grijile pentru bătrâni nu trebuie să fie doar o responsabilitate birocratică sau oficială. E un mod de a arăta recunoștință, un mod de a păstra legătura cu rădăcinile noastre umane. Și cred că dacă am reuși toți să ne asumăm mai mult această responsabilitate, chiar și în gesturi simple, am vedea diferența în modul în care acești oameni se simt și, implicit, în calitatea vieții lor.
Și, pe cuvânt, dacă am putea mai des să ne amintim că, atunci când suntem batjocoriți sau ignorați, ne pierdem și din propria fire umană, poate am deveni mai buni, mai conștienți. În fond, nu-i așa, și ei au fost cândva tineri, au luptat pentru o lume mai bună, și tot noi suntem cei care, acum, le-au putea întoarce un pic din ceea ce au dat în toți acești ani.