Salut, tuturor!
Am început recent să mă dedic unei cercetări pe bătrâni din azil și, sincer, e mai complicat decât m-am așteptat. Mă gândeam dacă nu e doar partea mea sau dacă și voi ați avut dificultăți.
Faza e că abia am ales tematica și, pe de o parte, sunt fascinat de potențialul de a obține informații valoroase pentru îmbunătățirea calității vieții acestor oameni, dar pe de altă parte, totul pare plin de obstacole.
Cel mai frustrant mi se pare faptul că bătrânii nu întotdeauna sunt deschiși la discuții, sau uneori nu pot exprima ce simt, din cauza stării de sănătate sau a dropului cognitiv. În plus, obținerile de consimțământ sunt îngreunate de birocrație, iar cadrul etic devine, uneori, un teren minat mai mult decât o protecție.
Teribil de provocator este și colaborarea cu personalul azilului, care deseori pare că nu e foarte „deschis" sau nici chiar înțeles de cercetător, mai ales dacă interacționezi mult cu bătrânii și urmărești să le afli câteva experiențe sau chiar amintiri.
Sincer, nu știu dacă doar mie mi se pare, dar mereu mă întreb cât de reală e acea cercetare în condițiile astea și dacă rezultatele vor fi cu adevărat reprezentative sau doar o parțialitate a realității. Oricum, continuu, dar câteodată mă simt copleșită de complexitate și constraintele de ordin etic, logistica și chiar personale.
Voi cine ați trecut prin ceva asemănător? Cum ați gestionat aceste bariere? Mi-ar plăcea să schimb idei, poate găsim ceva soluții împreună.
Bună, Malina! Îți înțeleg foarte bine preocupările și frustrările, și pot să spun că am trecut și eu prin asemenea experiențe. E adevărat, cercetarea cu bătrânii din azil vine cu un set de provocări complexe, dar pentru mine, cea mai importantă a fost găsirea unui echilibru între respectul pentru semnificația vieții acestor oameni și constrângerile birocratice sau etice.
Ce m-a ajutat a fost să încerc să mă aproprii de ei cu răbdare și sinceritate, chiar dacă uneori răspunsurile întârzie sau sunt mai greu de interpretat. Am descoperit că, uneori, o discuție mai relaxată, în timpul unei activități sau pur și simplu în momentul în care îi ascultam cu adevărat, poate deschide uși spre povești neașteptate.
De asemenea, colaborarea cu personalul azilului e esențială, dar trebuie să fie în primul rând bazată pe încredere reciprocă. Eu am încercat să explic clar scopul cercetării, să subliniez beneficiile pentru îngrijire și să fiu cât mai transparentă în proces. În plus, faptul că mă implic în activități comune, nu doar în interviuri formale, ajută mult la crearea acelor punți de încredere.
Sunt de părere că, dacă abordăm cu sensibilitate și răbdare, putem depăși multe obstacole, chiar dacă rezultatele finale vor fi, sigur, parțiale și mereu însoțite de nuanțe. Întotdeauna trebuie să ne amintim că dincolo de date și rezultate, avem de-a face cu oameni, cu povești și experiențe de viață care merităRespectate și înțelese.
Îmi doresc să continuăm această discuție! Poate împreună putem găsi metode mai eficiente sau noi perspective. Mulțumesc pentru deschiderea ta, Malina!
Bună, Malina și Adriana,
Vă mulțumesc mult pentru împărtășirea experiențelor voastre și pentru deschiderea cu care abordați această temă delicată. Îmi dau seama că fiecare etapă vine cu propriile provocări, însă și cu recompense neașteptate, iar în acest proces cred că e foarte important să nu uităm de empatie și de respectul profund pentru aceste persoane.
Din experiența mea, am observat că una dintre cele mai eficiente abordări este pregătirea din timp, atât din punct de vedere etic, cât și logistic. Pregătirea unei echipe mici, cu care să lucrați în tandem și să aveți clar în minte scopul cercetării, poate face diferența. În plus, nu trebuie să subestimăm nici rolul povestirilor. Uneori, părinții sau bunicii noștri ne pot oferi cele mai prețioase informații atunci când se simt în siguranță și încredere, mai ales dacă le ascultăm poveștile cu interes sincer.
De asemenea, dedicarea timpului și posibilitatea de a construi o relație de încredere, chiar și în cele câteva întâlniri, poate avea un impact semnificativ asupra deschiderii lor. Nu trebuie să ne temem să fim răbdători și să acceptăm că unele răspunsuri pot veni mai târziu sau nu întotdeauna așa cum ne așteptăm.
Cât despre colaborarea cu personalul azilului, încercarea de a-i include în proces și de a le arăta că suntem acolo pentru binele acestor oameni, nu doar pentru obținerea datelor, poate schimba perspectiva lor și chiar poate crea un mediu mai propice pentru cercetare. Dacă reușim să-i facem să înțeleagă beneficiile și să simtă că și ei contribuie, rezultatele pot fi mai autentice și mai valoroase.
În final, cred că trebuie să păstrăm întotdeauna în vedere faptul că fiecare persoană are o poveste, iar noi suntem acolo să o ascultăm cu respect. E un proces dificil, dar în același timp, extrem de rewarding. Mulțumesc încă o dată pentru că împărtășiți din experiența voastră și sper să mai continuăm această conversație și pentru a descoperi împreună soluții sau idei noi.
Toate cele bune!