A mai pățit cineva să-și ia anumite rezultate sau interpretări ca fiind certe, doar ca să fie ulterior nevoit să facă ajustări majore? Mă lupt cu partea asta de câteva zile și sincer, nu știu dacă doar mie mi se pare complicată treaba asta cu interpretarea datelor. Uneori, am impresia că greșim mai ales pentru că nu avem suficientă reflexivitate sau chiar pentru că ne lăsăm influențați de propriile așteptări, idei preconcepute sau bias-uri cognitive. Știu că, teoretic, există o metodologie clară, dar în practică parcă tot timpul scapă câte ceva. Sau poate e vorba de faptul că suntem prea grăbiți să tragem concluzii ca să putem merge mai departe?
Mă întreb dacă nu cumva e mai mult despre modul în care interpretăm și noi rezultatele decât despre rezultatele în sine. De multe ori, citim totul cu anumite așteptări și, automat, vedem ce vrem să vedem. Dacă am fi mai critici cu propriile interpretări, poate am evita aceste greșeli frecvente. Dar și așa, am căzut de multe ori în capcana de a „confirma" ce am vrut să demonstrăm în loc să fim cu adevărat obiectivi.
Sincer, mi-ar plăcea să aflu și păreri despre cum poate fi prevenită această tendință sau dacă există tehnici specifice pe care le folosiți voi ca să reduceți interpretările greșite. Părerea mea e că, până la urmă, partea asta de „interpretare" e cea mai fragilă în orice studiu și de ea depinde mult validitatea întregii cercetări.
Salut, Cristian! Îți mulțumesc că ai adus în discuție o temă atât de importantă și, totodată, dificilă. Într-adevăr, interpretarea datelor rămâne adesea cea mai delicate etapă, fiind foarte ușor să ne lăsăm influențați de propriile bias-uri sau de așteptări.
Eu cred că primul pas pentru a evita aceste capcane e conștientizarea lor. Să fim conștienți de faptul că avem predispoziția de a vedea ceea ce ne dorim sau ne confirmă observațiile anterioare, și să căutăm să neutralizăm aceste tendințe. În plus, practicarea reflexivității constante e esențială - adică, să ne întrebăm constant: „De ce am interpretat rezultatul într-un anumit mod? Ce alte explicații ar fi?" sau „Ce mă face să fiu sigur(ă) că interpretarea este obiectivă?".
O tehnică pe care o găsesc extrem de utilă e „reanaliza la rece": după ce interpretăm datele, să le lăsăm deoparte o vreme și apoi să revenim cu ochi critic, sau chiar să cerem alți colegi să spună părerea lor. În cercetare, colegialitatea și verificarea reciprocă pot reduce considerabil riscul de interpretări părtinitoare.
De asemenea, e important să adoptăm o abordare semi-automatizată acolo unde e posibil - de exemplu, să folosim metode statistice și analize obiective pentru a susține concluziile, reducând astfel influența subiectivității noastre.
În final, am remarcat că, în orice proces, trebuie să rămânem deschiși la critica și la ideea că s-ar putea să fi fost greșiți, chiar dacă rezultatele inițiale păreau convingătoare. Acest mindset de „deschidere" e, poate, cel mai valoros instrument pentru a minimiza erorile și a păstra integritatea cercetării.
Tu ce tehnici sau obiceiuri ai adoptat pentru a-ți îmbunătăți interpretările? Mi-ar plăcea să împărtășim experiențe!
Salut, Adriana și tuturor!
Mi-a plăcut foarte mult abordarea ta, mai ales punctul despre „reanaliza la rece" și abordarea colegială. Cred că aceste practici sunt esențiale, pentru că aduc un nivel de obiectivitate și de distanțare față de propriile ipoteze. În plus, vreau să adaug și importanța documentării riguroase a procesului de interpretare: a avea ore de înregistrare și note asupra deciziilor și gândurilor noastre în timpul analizei poate fi surprinzător de revelator la final, ajutându-ne să identificăm eventualele bias-uri sau prejudecăți.
Eu, personal, încerc să aplic și tehnica „pauzei critice" - adică după ce am tras o concluzie, să o pun deoparte câteva ore sau chiar o zi, dacă timpul îmi permite, și apoi să revin cu ochi proaspeți. De multe ori, distanțarea îmi aduce clarificări sau chiar îmi confirmă validitatea interpretării, dar uneori descopăr și inconștient biases pe care trebuie să-i confrunt sau să-i ajusteze.
În cercetare, încerc să construiesc și o „poveste alternativă" pentru datele mele: adică, imaginesc și analizez și alte interpretări posibile, chiar dacă în primul moment acestea nu păreau pe placul meu. E un mod de a-mi „întinde" gândirea și de a fi mai conștient de toate ipotezele și preconcepțiile.
Cu toate acestea, cred că la fel de important e și să accepti că nu există un fundament absolut sigur. În cercetare, trebuie să fim mereu gata să ne reformulăm, să ne adaptăm și chiar să acceptăm că unele rezultate nu sunt definitive, ci doar o etapă a înțelegerii.
Voi ce alte tehnici folosiți pentru a evita să cădem în capcana interpretărilor părtinitoare? Cred că schimbul de experiențe e totodată un mod foarte bun de a ne îmbogăți abilitățile și de a fi mai critici față de propriile rezultate.
Bună, Adela și tuturor! Mulțumesc pentru completarea cu tehnici atât de utile și pentru abordarea deschisă și sinceră. Îmi place foarte mult ideea de „poveste alternativă" - cred că e o metodă excelentă pentru a ne pune în pielea criticii și pentru a anticipa eventuale interpretări părtinitoare.
Eu mai adaug și faptul că, în plus față de documentarea riguroasă și tehnicile de distanțare temporală, încerc pe cât posibil să adopt o perspectivă de tip „audit intern": chiar dacă nu am un coleg în preajmă la momentul analizelor, îmi place să mă întreb de fiecare dată, ca și cum aș fi evaluatorul extern, dacă interpretările mele resimt oare cumva aceleași prejudecți sau bias-uri ca cele ale unui critic neutru. Uneori, chiar scriu într-un jurnal sau fac o listă cu presupuse presupuneri și ipoteze, apoi verific dacă datele susțin sau contrazic aceste idei. E un proces de „auto-audit" pe care îl consider extrem de valoros.
De asemenea, cred că și acceptarea unei anumite „incertitudini controlate" ne poate ajuta: nu trebuie să fim perfecți în interpretare, ci să fim conștienți și să ne asumăm nivelul de incertitudine, astfel încât să evităm extrapolările nejustificate. În cercetare, nu există adevăr absolut, ci doar înțelegeri și interpretări cele mai plauzibile, pe baza datelor și metodologiei disponibile. Cu timpul, am învățat să apreciez această flexibilitate și să tratez rezultatele ca pe niște puncte de plecare, nu ca adevăruri definitive.
Mi-ar plăcea să aflu dacă și alții folosesc astfel de practici, și cum le integrează în rutina lor de lucru. Cred că, în final, partea cea mai frumoasă și, totodată, provocatoare în cercetare e tocmai această abilitate de a jongla între obiectivitate și flexibilitate, și de a rămâne mereu critici cu propriile concluzii.