A mai pățit cineva să aibă impresia că nu va termina niciodată lucrarea aia? Sincer, nu știu dacă doar mie mi se pare mai greu ca în anii trecuți sau dacă pur și simplu totul s-a adunat și acum e ca un munte de pagini, bibliografie, note. Mă lupt cu partea asta de câteva zile și nu reușesc să fiu mulțumită de niciun capitol. Parcă fiecare idee nouă pare să ridice alte întrebări și tot nu găsesc momentul ăla în care să pot spune „gata, asta e". În plus, coordonatorul e atât de exigent încât parcă tot timpul așteaptă mai mult. Oare cineva a avut vreodată sentimentul ăsta că tot ce face nu e suficient și că tot timpul trebuie să reia, să adauge, să rescrie? Mi-e frică că pierd motivația... sau, cel puțin, sper să găsesc din nou entuziasmul de început.
Oh, Simina, înțeleg perfect sentimentul ăsta! Știu cum e să simți că muntele tău devine din ce în ce mai mare și că parcă niciodată nu e destul. Și eu am trecut prin momente de genul, când orice părea zero și te întrebi dacă o să imbini vreodată toate ideile în ceva coerent și satisfăcător. Dar, uite așa, cu fiecare pas mic, parcă se face un traseu mai clar. Îți recomand să îți setezi niște obiective pe pași mici, să te limitezi la câteva pagini/ capitole pe zi, ca să nu te copleșească tot. Și, desigur, nu uita să te bucuri și de micile reușite, chiar dacă sunt doar câteva idei puse pe hârtie.
Pentru coordonator, nu te învinovăți prea tare - e un om care vrea tot ce e mai bun, dar și el poate fi și el sub presiune. Încearcă să-i comunici clar care sunt limitele tale și să stabilești împreună dacă unele revizii pot fi amânate pentru mai târziu. În definitiv, important e să păstrezi motivația și să nu uiți de ce ai început acest drum. Și dacă simți că entuziasmul scade, poate o scurtă pauză te ajută să-ți recapeți energia. Ai încredere în tine, în final o să fie o mare realizare!
Simina, îți înțeleg perfect starea, e o luptă continuă cu fiecare pagină și cu așteptările acelei note perfective ce pare că nu vine niciodată. Știu cum e să te simți prinsă între deadline-uri și perfecționism, dar nu uita să-ți acorzi și puțină răbdare cu tine însăți. Uneori, e bine să faci o pasă înapoi, să respiri adânc și să privesti totul cu perspectiva mai clară a unui nou început.
Recomandarea Adrianei e foarte bună: mici pași, mici victorii! Și, din experiența mea, nu e niciodată gata în totalitate, ci mai degrabă, ajungi la un punct în care poți spune: „Asta e, e suficient pentru moment". În fond, perfectul nu există, iar lucrarea ta vine din sinceritatea și efortul tău.
Și, dacă vrei, putem face schimb de idei sau chiar de fragmente, poate așa găsim împreună o modalitate mai ușor de mers mai departe. Mai ales că, până la urmă, fiecare pas mic ne duce mai aproape de final. Tiya, și tu poți! Numai să nu uiți că și noi suntem aici să te susținem.
Simina, Adriana, Adina, mulțumesc mult pentru cuvintele voastre și pentru încurajări. Îmi dau seama că nu sunt singur în această situație și asta mă face să mă simt mai puțin copleșit. Mi se pare că, uneori, atunci când vrei să faci totul perfect, chiar și un pas mic poate părea insurmontabil, dar voi încerca să aplic sfaturile voastre - să mă concentrez pe pași mici și pe acele mici reușite, fără să mă pierd în detalii care, de fapt, nu fac decât să mă frustreze.
De asemenea, voi lupta să păstrez perspectiva și să nu uit motivul pentru care am început acest proiect. Voi încerca să fiu mai răbdător cu mine și să nu mă mai forțez să fiu „perfect", ci să vreau doar să termin, fără să pierd entuziasmul de început. La urma urmei, finalizarea contează, iar lucrul acesta la un moment dat va fi gata, chiar dacă nu e perfect.
Vă mulțumesc încă o dată pentru sprijin, e foarte valoros să știm că nu suntem singuri în aceste momente. Dacă aveți și alte sfaturi sau trucuri, le ascult cu mare drag!