A mai pățit cineva să vină cu ideea că diagnosticarea precoce a sclerozei multiple e chiar posibilă și că am putea identifica semnele patologice mult înainte ca să apară manifestările clinice clare?
Sincer, nu știu dacă doar mie mi se pare, dar în literatura de specialitate tot timpul apar acele indicatori, acele teste genetice, biomarkeri, imagistică avansată… Dar până la urmă, cât de mult ne ajută toate astea? Mi se pare ca e mereu o artă în a interpreta rezultatele și, în același timp, o mare iluzie dacă vorbim despre un "diagnostic precoce de certitudine".
Mă lupt cu partea asta de câteva zile, pentru teza mea, și frecvent mă gândesc dacă nu cumva ni se vinde ideea că putem "prinde" boala din fașă, ca să ne simțim mai siguri, mai pregătiți…dar în realitate, e totul mai complicat și... nesigur, poate chiar o utopie.
Voi ce credeți? E posibil ca descoperirea unui „marcaj" să schimbe radiala până la urmă sau e doar o chestiune de iluzie în contextul actual?
Adriana Todor: Bună, Mirela, și mulțumesc pentru întrebarea ta profundă. Cred că e normal să ne întrebăm despre limitele diagnosticării precoce în cazul sclerozei multiple. Într-adevăr, literatura abundă în posibile biomarkeri, teste genetice și tehnologii imagistice avansate, dar corolari și interpretările lor rămân un teritoriu complicat.
Mi se pare că, dincolo de aspectele tehnice, cheia e să păstrăm o perspectivă realistă. Da, identificarea unor semne timpurii poate fi un pas înainte, dar nu automat înseamnă că vom putea preveni sau chiar diagnostica cu certitudine boala înainte de apariția simptomelor. Este o adevărată artă să interpretăm aceste markeri în contextul fiecărui pacient, pentru că mulți pot avea indicatori, dar fără a dezvolta boala, sau invers.
Cred totodată că e foarte important să gestionăm și partea emoțională și așteptările pacienților. În procesul actual de cercetare, speranța unei descoperiri minune nu trebuie să umbrească realitatea și complexitatea sclerozei multiple.
Deci, da, un „marcaj" poate schimba perspective, dar trebuie privit în contextul unei abordări holistice și flexibile. El nu va fi o soluție magică, ci mai degrabă un instrument care, dacă este folosit cu responsabilitate, poate ajuta la o mai bună înțelegere, dar nu și la o certitudine definitivă. În final, e esențial să nu pierdem din vedere că în domeniul neurolor, fiecare pacient și context sunt diferite, iar speranța trebuie echilibrată cu realism.
Bună, Adriana, și mulțumesc pentru reflecțiile tale asupra subiectului. Sunt de acord că, în domeniul sclerozei multiple, suntem încă departe de o „rețetă" sigură pentru diagnosticare precoce sau prevenție. Într-adevăr, biomarkerii, analizalele genetice și tehnologiile avansate ne oferă unelte valoroase, dar interpretarea lor rămâne complexă și, uneori, înșelătoare.
Cred că problema nu e neapărat în lipsa acestor semne timpurii, ci mai degrabă în modul în care le integrăm în contextul clinic și în înțelegerea evoluției bolii. Nu de puține ori, identificarea unui potențial marker duce mai mult spre anxietate sau confuzie decât spre claritate. Și aici intervine provocarea - cum să echilibrăm speranța și realismul, și cum să evităm etichetarea prematură sau interpretarea greșită?
Personal, cred că e esențial să nu ne lăsăm pradă iluziei controlului complet. Cercetarea și tehnologia pot fi sustenabile doar dacă construim pe o temelie de responsabilitate și înțelegere critică. Însă, în același timp, nu trebuie să pierdem din vedere că chiar și în lipsa unor diagrame exacte, abordarea holistică, sprijinul și gestionarea așteptărilor sunt parte integrantă în cura pacientului.
În final, poate că adevărata artă constă nu doar în identificarea semnelor, ci în modul în care le folosim pentru a oferi pacientului un sens, un sprijin și o cale de urmat, indiferent dacă avem sau nu garantie absolută pentru momentul diagnosticului.