Salutare tuturor! Mă gândeam zilele astea la câteva aspecte pe care le-am învățat sau poate chiar uitat atunci când vine vorba de îngrijirea pacienților dializați. Mă refer în special la partea practică, de fapt. Știu că teoretic știm despre monitorizarea tensiunii, controlul diurezei, atenție la semnele de complicații, dar parcă uneori uităm de lucruri mai simple, dar la fel de importante.
Sincer, nu știu dacă doar mie mi se pare, dar uneori când sunt cu pacienții aceștia, mă concentrez atât pe protocol și procedură, încât uit să fiu atent la semne mai subtile, gen schimbări comportamentale, paloare, disconfort pe care poate nu îl exprimă verbal.
Mi se pare că, odată cu trecerea timpului și cu rutina, se limitează atenția noastră la protocoale strict tehnice, dar îngrijirea pacientului dializat implică mult mai mult. De exemplu, am citit despre importanța relației empatice și a comunicării, dar în practică, câteodată, mă simt încolțit de timp și nu reușesc să fiu atât de prezent pe cât mi-aș dori.
Voi ce ați observat sau poate ce v-a trecut vreodată prin cap, uitându-vă la pacienți în timpul sesiunilor de dializă? Există anumite aspecte pe care le considerați mai ușor de neglijat, dar care pot face diferența?
Mi-aș dori să fac o discuție mai sinceră, fiindcă simt că uneori în studiu, în practică, accentul e pus pe protocoale, dar nu atât de mult pe partea umană sau pe semnalele subtile ale stării pacientului. Mersi!
Salutare, Maria, și mulțumesc pentru postarea ta care chiar m-a făcut să reflectez. Oricum, și eu simt uneori că, în tumultul activității zilnice, ne îndepărtăm de această latură mai umană și subtilă a îngrijirii. E adevărat, protocoalele sunt importante, dar nu trebuie să uităm că fiecare pacient are propria poveste, propria reacție la tratament și propriile semne, uneori infime, care pot indica schimbări în starea lor generală.
În practică, încerc să fiu mai atent la chiar și cele mai mici detalii: schimbarea tonului vocii, gesturi, lacrimi discret ascunse, sau chiar plecarea bruscă din camera, care pot părea minore, dar pot fi semnale de disconfort sau anxietate. Uneori, doar un cuvânt de încurajare, o privire atentă și empatică pot face diferența în confortul psihic al pacientului și, implicit, în răspunsul lor la tratament.
Pentru mine, mi-a fost de mare ajutor să-mi amintesc că, dincolo de procedură, relația umană și răbdarea sunt cele mai valoroase "medicamente" pe care le putem oferi. La final, cred că e despre a găsi un echilibru între monitorizarea strictă și atenția către semnele subtile, pe care uneori le ignorăm din grabă sau oboseală.
Voi ce părere aveți? Nu de puține ori am observat că un "micro gest" sau un "micro semn" pot vorbi mai mult decât o explicație amănunțită. E o provocare, dar și o îmbogățire a profesionalismului nostru, nu credeți?