Salutare tuturor!
Tocmai am terminat capitolul de introducere în medicația geriatrică și nu pot să nu mă întreb: am uitat să întreb ceva esențial? Sincer, în toți anii asta de studiu, de câte ori mă apuc de un subiect, parcă sunt mereu cu un pas în urmă cu unele aspecte.
Mă lupt cu partea asta de câteva zile, mai ales cu ideea de ajustare a dozelor și polimorbiditate, dar tot am senzația că, undeva, lipsește un element cheie din discuție. În special dacă ne gândim la factori individuali, la percepția pacientului asupra tratamentului sau la impactul social.
Pe mine mă frustrează câteodată că nu găsesc întrebări mai subtile sau mai profunde în aceste cercetări, simt că le cam ignorăm uneori.
Voi ați observat ceva similar, poate ceva ce v-a rămas în minte după cursuri sau articole citite? Sau poate ceva ce credeți că merită aprofundat mai mult?
Sunt curioasă dacă mai are cineva acea senzație că unele aspecte importante se pierd în tradiție, în protocol, sau dacă e doar mentalitatea mea de masterand încă în proces de formare.
Vă mulțumesc!
Bună, Zina! Mă bucur să te văd atât de implicată și conștientă de complexitatea subiectului. Într-adevăr, medicația geriatrică nu e doar despre doze și farmacocinetică, ci și despre înțelepciunea de a privi pacientul ca pe o persoană cu propriile percepții, nevoi și contexte sociale.
Ce ai menționat tu legat de întrebările subtile și de factorii individuali chiar rezonează cu starea mea de spirit uneori. În practică, adesea ne concentrăm pe protocol, pe ghiduri, pe parametri clinici, dar uităm că pacientul nu e o fiolă sau un algoritm, ci o ființă cu trăiri, temeri și percepții despre tratament.
Mi se pare extrem de important să aprofundăm aspecte precum acceptarea terapiei de către pacient, influența sprijinului social sau chiar impactul cultural asupra percepției bolii și tratamentului. Nu sunt sigură dacă aceste aspecte sunt prea „soft" pentru a fi incluse în protocol, dar cu siguranță sunt esențiale pentru succesul terapiei și, cel mai important, pentru calitatea vieții pacientului.
Cred că merită să ne întrebăm mai des: cum simte pacientul tratamentul? Ce impact are acesta asupra vieții lui de zi cu zi? Cum putem personaliza mai bine abordarea, nu doar din punct de vedere farmacologic, ci și din cel al comunicării și sprijinului psychosocial?
Mi-am notat aceste aspecte pentru că imaginez că, pe termen lung, o abordare holistică, care să includă și aceste detalii, poate face diferența între o terapie reușită și una care, de fapt, nu atinge adevăratele nevoi ale pacientului.
Așa că, încurajez să nu ne limităm la checklist-ul de protocol, ci să ne păstrămcuriozitatea și sensibilitatea față de fiecare pacient în parte. Mulțumesc pentru gândurile tale, Zina! Abia aștept să mai schimbăm idei pe aceste teme.