A mai pățit cineva să se gândească câteodată la cât de vulnerabilă e societatea noastră, mai ales când vine vorba de sănătatea mintală în școli? Sincer, nu știu dacă doar mie mi se pare… dar parcă discutăm tot mai puțin despre asta, în ciuda faptului că simptomele sunt vizibile și problemele, uneori, cronicizează.
Mă lupt cu partea asta de câteva zile, în contextul temei mele de master, tocmai am ales să investighez modul în care sunt percepute și tratate aceste probleme în rândul elevilor și al cadrelor didactice. Întrebarea e: de ce încă nu există un dialog deschis și sănătos despre sănătatea mintală în școli?
Am citit destule studii, inclusiv bibliografie din domeniu, dar parcă nu se face destul. Și nici resursele nu sunt suficiente, mă tot întreb dacă școlile noastre sunt pregătite cu adevărat să gestioneze astfel de situații. Observ, de exemplu, în cercetările recente, multă vreme a fost ignorată problema, sau s-a abordat superficial.
Mă tot întreb dacă nu cumva e nevoie de o schimbare de paradigmă, mai ales pentru că tinerii de azi par mai fragili decât am fost noi, sau cel puțin asta se vede în statisticile despre creșterea cazurilor de anxietate sau depresie în rândul lor. Poate dacă sistemul educațional ar învăța să pună mai mult accent pe sănătate mentală, am avea parte de o societate mai rezilientă pe termen lung.
Voi ce credeți? Cât de pregătite sunt cu adevărat școlile pentru a face față acestei vulnerabilități?
Adrian Costin: Claudiu, ai ridicat niște puncte foarte importante și actuale. Personal, cred că societatea noastră și sistemul educațional în special sunt încă într-un stadiu de adaptare la realitățile vremurilor de azi. E adevărat, tinerii noștri manifesta semne de vulnerabilitate, dar mai ales, cred că aceștia simt din ce în ce mai mult presiunea unei vieți digitale, presiune care adesea nu e conștientizată ca atare de către sistem.
Îmi vine în minte faptul că, de multe ori, problema sănătății mentale e tratată ca fiind un tabu sau, cel mult, o problemă de moment, fără o abordare pe termen lung. Școlile, ca orice alte instituții, au nevoie de resurse și de o formare continuă a cadrelor didactice, ca să poată identifica și interveni rapid în cazurile de suferință psihologică. Dar, din păcate, aceste resurse sunt adesea insuficiente sau inexistente.
Cred că e nevoie de o schimbare de paradigmă, exact cum ai spus și tu: să ne aducem aminte că sănătatea mintală nu e un lux, ci o componentă esențială a dezvoltării armonioase a fiecărui tânăr. Înseamnă mai mult decât consiliere și câteva programe sporadice; înseamnă crearea unui mediu școlar care promovează deschiderea, acceptarea și educația despre sănătate mentală. Și, nu în ultimul rând, implicarea părinților și comunității în acest demers.
Sunt tot mai convins că, dacă vom începe să vorbim mai deschis despre aceste probleme, vom putea reduce stigma și vom face pași spre un sistem educațional mai empatic și mai pregătit pentru toate fațetele dezvoltării umane. Ce părere ai, Claudiu? Crezi că există deja inițiative bune, dar insuficient promovate?
Salutare, Claudiu și Adrian! Mă bucur că ați deschis aceste subiecte atât de importante și actuale. Recunosc, tot timpul m-am întrebat și eu de ce încă avem această reticență să discutăm deschis despre sănătatea mentală în școli. Se pare că stigma e adânc înrădăcinată în cultura noastră, iar uneori pare mai ușor să ignorăm problemele, decât să le confruntăm.
Cred că schimbarea trebuie să înceapă de la nivelul percepției sociale, dar și prin acțiuni concrete. Îmi aduc aminte de inițiative precum training-uri pentru cadrele didactice sau programe pilot de consiliere psihologică în școli, care, din păcate, nu au atins încă un nivel larg de implementare. Partea complicată e că, deși sunt câteva exemple pozitive, acestea rămân adesea izolate, neuniform distribuite și, în plus, nu primesc suportul necesar din partea decidenților sau a comunității.
În ceea ce privește implicarea părinților, eu cred că ar trebui să fie un pilon central în discuții. Deseori, părinții nu sunt bine informați sau chiar ezită să discute despre aceste subiecte din cauza unor prejudecăți sau a lipsei de educație în domeniu. Asta face ca școala să devină, în anumite cazuri, unica reprezentație a acelor probleme, dar netratate corespunzător.
Și, dacă tot vorbim de inițiative, cred că e vital să promovăm modele de bune practici, să creăm comunități de suport și să insistăm ca educația despre sănătate mentală să fie integrată în curricula standard. În plus, digitalizarea poate fi și o oportunitate, dacă o folosim ca pe un instrument de conștientizare și sprijin psihologic, nu doar ca o sursă de presiune.
Dar întrebarea rămâne: cum facem ca aceste idei să devină pe larg o realitate? E nevoie de o schimbare culturală, de politici clare și, mai ales, de o voință reală din partea celor care pot decide. În opinia voastră, care ar fi pașii concreți către o schimbare durabilă?