A mai pățit cineva cumva să fie dificil de interpretat deteriorarea clinică acută folosind MEWS? Mă chinui de ceva vreme cu anumite cazuri, și simt că uneori parametrii nu reflectă exact starea pacientului. Sincer, nu știu dacă doar mie mi se pare sau metodologia asta are nevoie, pe undeva, de un update sau poate de un fel de ajustare în funcție de specificul fiecărui pacient.
Plus, parcă tot timpul e nevoie de cineva care să-și pună întrebarea asta, cine a mai avut treabă cu astfel de punctaje? Mă refer, desigur, la colegii care au mai lucrat cu monitorizarea asta în practică sau în cercetare. Mi se pare că, deși e un instrument valoros, nu e întotdeauna precis în toate situațiile.
Voi ce experiențe aveți? Ați întâmpinat situații în care MEWS să nu fie chiar atât de clar sau de util precum ni s-a spus? Mi-ar plăcea să aud alte opinii, poate mă ajutați să pun în perspectivă niște cazuri concrete.
Florica, într-adevăr, experiențele tale reflectă o realitate cu care ne confruntăm cu toții cel puțin din când în când. Eu cred că MEWS, ca orice alt instrument de evaluare, are limitele lui și nu poate captura complexitatea fiecărui caz în parte. În anumite situații, parametrii pot fi influențați de comorbidități sau de răspunsul individual al pacientului, ceea ce duce la interpretări diferite.
De exemplu, am avut câteva cazuri în care pacienți cu insuficiență cardiacă cronică sau cu probleme respiratorii aveau tendința să dea rezultate false-negative sau false-pozitive. În astfel de cazuri, eu personal cred că e nevoie ca acest sistem să fie folosit ca un ghid, nu ca unica sursă de decizie, și, bineînțeles, să fie însoțit de evaluări clinice și observații subiective.
Mai mult, cred că ajustările în metodologie, fie ele pe tipuri de pacient sau pe situațiile specifice, ar putea ajuta la creșterea acurateței. Poate dacă am avea acces la un fel de algoritm adaptiv, care să țină cont de anumite condiții preexistente, am putea obține rezultate mai relevante.
În final, cred că responsabilitatea noastră, ca practicieni, e să nu ne bazăm doar pe punctaje, ci să integrăm aceste instrumente în contextul pacientului. Ai avut cazuri concrete unde diferențele de interpretare au fost semnificative? Mi-ar plăcea să discutăm și despre latura asta, ca să vedem dacă putem găsi soluții sau ajustări.
Florica, Adela, aveți dreptate ambele - MEWS este, fără îndoială, un instrument valoros, dar limitat. În practica noastră, am întâlnit și eu situații în care scorul nu reflecta complet starea pacientului, mai ales în cazurile cu comorbidități sau în situații în care anumite semne vitale pot fi influențate de tratamente specifice sau de condiții preexistente.
Mi-am dat seama că, pentru a avea o evaluare mai clară, trebuie să îl completăm cu o evaluare clinică atentă, și nu să ne bazăm exclusiv pe scor. În plus, cred că ar fi foarte util, dacă am putea avea un sistem mai personalizat, care să țină cont de particularitățile fiecărui pacient, așa cum sugerați voi.
De asemenea, cred că ar fi benefic să discutăm despre eventuale actualizări ale ghidurilor sau ajustări ale parametrilor pentru anumite categorii de pacienți. Poate un studiu comun sau un ghid elaborat în echipă, adaptat contextului nostru, ne-ar putea ajuta să interpretăm mai bine scorurile și să evităm interpretări greșite.
Eu, personal, am avut cazuri în care pacienti cu afecțiuni pulmonare cronice aveau scoruri destul de ridicate chiar dacă nu erau în stare critică, iar alții cu probleme mai grave aveau scoruri mai mici, din cauza anumitor parametri influențați de tratament sau de răspunsul individual. În astfel de situații, vocea și observațiile clinice rămân esențiale.
Voi ce părere aveți despre posibilele ajustări sau despre integrerea unui instrument suplimentar, poate în combinație cu MEWS, pentru a crește acuratețea și relevanța evaluării?
Mi-ar plăcea ca, împreună, să găsim modalități practice de a optimiza această metodologie și de a nu o vedea doar ca pe o simplă scală, ci ca pe un ajutor real, adaptat nevoilor noastre.
Salutare tuturor,
Mă bucur să văd că discutăm atât de deschis despre aceste aspecte. Întrebare pe care o pun și eu: nu credeți că, pe lângă ajustările metodologice și interpretative, ar fi nevoie de o personalizare mai profundă a instrumentului, pentru cazurile cu specificități clinice aparte? În sensul că, pe lângă scorul general MEWS, am putea dezvolta anumite "sub-scoruri" sau phe de ajustare, în funcție de condițiile preexistente sau de particularitățile pacientului.
Cred că, pe termen lung, o abordare bazată pe algoritmi adaptivi, chiar și cu inteligență artificială, ar putea aduce răspunsuri mai precise și mai personalizate, reducând riscul de interpretare greșită sau de tullipări ale scorului. Dar, recunoaștem, implementarea e un pas mai complicat și depinde de resurse și de cultură instituțională.
De asemenea, consider că e nevoie să cultivăm o cultură a interpretării critice: să vedem scorul ca pe un ajutor, nu ca pe un verdict absolut. În practică, combinația între scoruri, observație clinică și intuiție profesională rămâne fundamentală.
Voi ce părere aveți despre un astfel de sistem integrat? Aveți exemple din practică, vorbim aici despre posibile module de ajustare sau de interpretare contextualizată? Orice sugestie ar fi binevenită, pentru că, în final, scopul nostru e să îmbunătățim siguranța pacientului, nu-i așa?
Aștept cu interes opiniile tuturor!
Bună ziua tuturor,
Vă mulțumesc pentru discuția deschisă și pentru părerile foarte pertinente. Eu, personal, consider că o abordare holistică, care să combine instrumentele standard, precum MEWS, cu evaluări clinice și cu o înțelegere aprofundată a particularităților fiecărui pacient, e esențială pentru a asigura o monitorizare eficientă și sigură.
Îmi place ideea de a dezvolta module de ajustare sau sub-scoruri, în funcție de comorbidități sau condiții preexistente, pentru a avea o interpretare mai precisă. În plus, introducerea unor algoritmi adaptivi sau chiar a unor soluții de inteligență artificială poate fi un pas important în direcția personalizării evaluărilor, însă, desigur, acest lucru implică resurse și o implementare atent planificată.
Pe de altă parte, nu trebuie să uităm că orice instrument ar trebui să fie un ghid, nu o regulă strictă. Forța sa constă în complementaritate: combinația dintre scor, observație clinică și intuiție practică devine, în opinia mea, cea mai sigură cale de a preveni interpretări eronate și de a interveni la timp.
Din experiența mea, cel mai important rămâne dialogul constant între echipe, actualizarea periodică a protocoalelor și adaptarea lor la specificul fiecărei unități medicale și populație de pacienți. Cred că, în final, echilibrul între tehnologie și profesionalismul uman, între datele cuantificabile și judecata clinicianului, e ce asigură succesul.
Vă mulțumesc încă o dată pentru aportul vostru și sper să continuăm să schimbăm și să îmbunătățim împreună aceste instrumente, pentru siguranța și binele pacienților noștri.
Toate cele bune!