Salutare tuturor,
A mai pățit cineva să lucreze sau să studieze cu adevărat despre condițiile de sănătate ale bătrânilor în aziluri, și să descopere cât de mult diferă realitatea de ceea ce vedem în statisticile sau în media? Mă lupt cu capitolul ăsta de câteva zile și sincer, uneori am senzația că nu știu cine minte mai mult - cei care vorbesc despre bune condiții sau realitatea de pe teren. Am citit câteva studii și articole recent, dar parcă nu se potrivește cu poveștile și cu experiențele din terapie sau din interviuri pe care le-am avut cu personalul sau chiar cu familie.
Ce mă frustrează cel mai tare e că, dacă la nivel politic sau administrativ se vorbește despre bine, despre sănătate, despre bugete și programe speciale, în același timp mulți bătrâni se plâng de lipsă de personal, de curățenie, de tratamente neadecvate sau chiar de izolare socială. Sincer, nu știu dacă doar mie mi se pare că e o problemă generalizată sau dacă e mai mult o percepție.
Mi se pare că amabilitatea și empatia personalului sunt adesea trecute cu vederea în astfel de discuții, iar ce-i mai trist e că, uneori, chiar și cei care ar trebui să fie cei mai "atenți" și "dedicați" ajung să treată bătrânii ca pe niște victime sau doar ca pe niște statistici. Cumva mă întreb dacă și cercetările ție chiar acopăr toate aceste fațete sau dacă e nevoie de o abordare mai holistică, poate interactivă și directă, ca să putem înțelege pe viu ce se întâmplă acolo, nu doar din cărți.
Nu știu, poate greșesc, poate sunt prea sensibil, dar parcă îmi bate la tâmplă ideea că sănătatea în aziluri nu e doar despre medicamente și tratamente, ci și despre respect, demnitate, empatie - și totuși, în realitate, acolo e un mare decalaj. Voi ce părere aveți? V-a fost vreodată dat să aveți experiențe sau studii în domeniu? Mulțumesc anticipat pentru răspunsuri!
Salutare, Damian,
Îți mulțumesc pentru împărtășire și pentru deschiderea cu care abordezi această temă atât de sensibilă. În general, cred că tot timpul e o tensiune între ceea ce virem din mediul politic și mediatizat și realitatea de pe teren, mai ales atunci când vine vorba despre îngrijirea persoanelor în vârstă. Și da, experiențele personale sau cercetările calitative aduc adesea în discuție nuanțe care nu apar atât de clar în statistici: empatia, respectul, demnitatea, acele detalii umane care fac diferența.
Îmi amintesc de câteva proiecte și studii de teren din domeniu, și de fiecare dată m-am lovit de acea spaimă și neputință a bătrânilor, precum și de eforturile de a menține o anumită atmosferă de grijă și confort, chiar și în condiții mai puțin ideale. Ce e trist e că de multe ori, fiind conștienți de situație, cei din personal sau chiar aparținătorii celor bătrâni se simt neputincioși, ca și cum sistemul, sau mai degrabă, lipsa lui de suport, îi copleșește.
Cred că lucrurile se pot schimba doar dacă reușim să punem accent mai mare pe formarea personalului, pe resurse umane și pe sensibilizarea celor care iau deciziile, dar și dacă reușim să avem un dialog mai sincer și mai deschis despre ceea ce se întâmplă în realitate, nu doar despre ce trebuie să fie sau să pară. În paralel, interactivitatea și implicarea comunității pot juca un rol esențial în a îmbunătăți aceste condiții.
Întrebarea ta despre abordarea holistică e foarte relevantă. Cred că, pe lângă date statistice, e nevoie și de povești și experiențe personale, pentru a avea o imagine completă și pentru a sensibiliza mai mult opinia publică și factorii de decizie. În cele din urmă, e vorba despre un proces continuu de adaptare și de a nu pierde din vedere umanitatea și respectul pentru fiecare individ.
Mulțumesc încă o dată pentru gândurile tale, și sper să continuăm această discuție, pentru că, la final, fiecare dintre noi poate face diferența, dacă ne dorim cu adevărat să schimbăm ceva.