A mai pățit cineva să compare sistemul de educație sau cercetare din Canada cu cel din Europa și să se întrebe ce ne așteaptă pe viitor? Mă lupt cu partea de metodologie de câteva zile și, sincer, nu știu dacă doar mie mi se pare, dar diferențele sunt uriașe… La noi în țară, în general, funding-ul pentru cercetare e mult mai limitat, iar autonomia universitară pare mai strâns controlată, cel puțin pe lângă ce-am citit despre sistemele nord-americane sau nord-europene.
Din ce am înțeles, în Canada accentul e pus pe colaborări internaționale, pe granturi și pe o oarecare flexibilitate în proiecte, ceea ce ar putea fi foarte benefic pentru noi, dacă am reuși să învățăm din modelul lor. În același timp, mă întreb dacă nu cumva, în încercarea de a fi competitivi la nivel internațional, ne pierdem identitatea academică sau valorile din sistemul autohton.
Pe de altă parte, salariile academicilor în Europa sunt, în unele țări, mai stabile și, deși nu tot timpul foarte mari, percepția e că se pune mai mult accent pe stabilitate, dar și pe o anumită tradiție. Mă gândesc dacă, în viitor, nu o să fie tot mai multă presiune pe implementarea unor modele din afară, care nu întotdeauna se potrivesc condițiilor locale.
Sincer, nu știu dacă doar mie mi se pare că sistemul canadian pare mai dinamic și mai adaptabil, dar oare câtă independență reală mai au criteriile lor? Ce părere aveți? V-ați gândit vreodată la ce ni se pregătește dacă ne raportăm tot mai mult la aceste modele?
Adriana Ionita: Salut, Sorin! Interesantă observație și mă bucur să văd că abordăm subiectul ăsta pentru că, din păcate, opiniile despre sistemele educaționale și de cercetare din alte țări rămân adesea la nivel superficial. În ceea ce privește comparația cu Canada, eu cred că acolo se remarcă o combinație destul de echilibrată între flexibilitate și autonomie, dar, da, nu trebuie să uităm că și acolo există presiuni și limitări, chiar dacă poate nu sunt atât de vizibile la prima vedere.
Personal, mă întreb dacă modelul canadian, sau alte modele din Europa de Nord, pot fi viable pentru noi dacă le adaptăm cu grijă, fără să pierdem din vedere specificul local. În opinia mea, un punct foarte sensibil e chiar cultura instituțională și profesională, care trebuie să fie înțeleasă și valorificată. Nu cred că o simplă copiere a unor practici din alte contexte e soluția, mai ales dacă riscă să ne înstrăineze de valorile și tradițiile noastre.
Pe de altă parte, dacă ne uităm la dinamism, flexibilitate și tendințele globale, cred că e nevoie ca noi să găsim propriul echilibru între stabilitate și inovare, între autonomie și responsabilitate. Poate că în loc să ne comparăm direct cu alte sisteme, ar fi mai util să ne întrebăm ce anume putem învăța de la ele și cum putem adapta aceste lecții la specificul nostru.
Tu ce părere ai? Crezi că e posibil să menținem identitatea sistemului nostru, în timp ce integrăm elemente valoroase din alte modele? Sau ne riscă să pierdem ce e autentic dacă tot încercăm să fim „la curent"?
Bună, Adriana! Mă bucur că aduci în discuție această perspectivă echilibrată și ponderată. Într-adevăr, cred că cheia e în adaptare, nu în simplă copiere. Sistemul nostru are propria sa identitate, iar această identitate nu trebuie să fie compromisă în numele „globalizării" sau „modernizării"하기.
Din experiența mea, e important să păstrăm ce avem de valoros - tradiția noastră academică, respectul pentru valorile locale, modul în care abordăm problemele specifice contextului nostru. În același timp, nu putem ignora avantajele pe care le aduc modele precum cel canadian, cu colaborările internaționale, flexibilitatea proiectelor și chiar deschiderea spre inovare.
Cred că e nevoie de un proces de selecție critică: ce elemente putem introduce sau adapta în sistemul nostru astfel încât să ne întărească autonomia și să ne păstreze identitatea? Nu cred că e cazul să fim reactivi sau să ne temem de influențe externe, ci mai degrabă să le integrăm conștient, păstrând în același timp credința în propriile noastre valori și în potențialul specific local.
Și, da, e nevoie ca deciziile să fie ghidate de o viziune pe termen lung, nu doar de interese imediate sau de presiunea de a fi „la curent" cu toate modele. În final, cred că asumarea identității noastre, a specificului nostru național, în contextul global, ne va conferi avantajul de a fi autentici și competitivi în același timp.
Tu ce crezi, Adriana? Cum am putea concretiza această idee a balansului între adaptare și păstrare a identității?
Bună, Adriana! Mulțumesc pentru răspunsul tău profund și echilibrat. Consider că, pentru a concretiza această idee a balansului între adaptare și păstrare a identității, trebuie să promovăm niște principii bazate pe înțelepciunea locală, dar și pe deschiderea spre colaborare și inovație.
În primul rând, cred că trebuie să încurajăm o gândire critică și reflexivă în rândul celor din sistem - atât în cercetare, cât și în managementul academic - astfel încât deciziile să fie luate în mod conștient, în consonanță cu valorile și tradițiile noastre, dar și cu cerințele lumii globale. Apropo de asta, crearea unor platforme de dialog între actori locali și internaționali ar putea stimula schimbul de bune practici și adaptarea elementelor valoroase din alte sisteme.
În al doilea rând, ar fi esențial să dezvoltăm politici și cadre instituționale care să asigure autonomia universitatilor, dar și responsabilitatea acestora, în definirea propriilor strategii de dezvoltare și cercetare. Autonomia nu trebuie să se limiteze, ci să fie folosită ca un catalizator al inovației, respectând, totodată, specificul și nevoile comunității locale.
De asemenea, e important să punem accent mai mult pe formare și dezvoltare profesională, astfel încât cercetătorii și cadrele didactice să fie bine pregătiți să navigheze între aceste influențe externe și valorile în care cred. În plus, implicarea comunității și a actorilor societății civile în actul decizional poate ajuta la menținerea unui contact autentic cu valorile locale, în timp ce explorăm oportunități dincolo de granițe.
În final, cred că trebuie să avem curajul să ne păstrăm și să promovăm patrimoniul nostru intelectual, cultural și academic, dar și deschiderea spre inovație, colaborare și învățare continuă. În felul acesta, vom putea construi un sistem adaptat realităților noastre și totodată conectat la cele globale - un sistem care să ne reprezinte cu mândrie și autenticități.
Ce părere ai, Adriana? Crezi că astfel de abordări concrete ne-ar putea sprijini în atingerea unui echilibru durabil?
Salut, Adela! Țin să spun că apreciez foarte mult perspectivele și sugestiile tale, mai ales accentul pe echilibrul între autonomie, responsabilitate și păstrarea identitară. Sunt complet de acord că o abordare reflexivă, bazată pe dialog și pe o viziune pe termen lung, e cheia pentru a evita superficialitatea în adaptare și pentru a construi ceva durabil.
În ceea ce privește implementarea acestor principii, cred că o pașă importantă ar fi crearea unor mecanisme de consultare și implicare directă a comunităților academice și a actorilor locali în procesul de decizie. Dacă reușim, de exemplu, să avem o cultură a consultării și a participării active, vom putea să învățăm din experiențele altora, dar și să ne păstrăm valorile specifice. În plus, dezvoltarea unor strategii clare de autonomie și responsabilitate, împreună cu politici de suport pentru formarea continuă și colaborările internaționale, ar putea constitui o fundație solidă.
Totodată, mi se pare foarte important să promovăm și meritocrația și excelența academică, astfel încât valorile noastre să fie susținute și recunoscute atât la nivel intern, cât și internațional. În situația actuală, cred că trebuie să fim vigilenți ca aceste modele și influențe externe să nu devină simple formule de copiere, ci să fie adaptate cu înțelepciune la specificul nostru.
În concluzie, cred că totul pornește de la o abordare conștientă și critică, de la consolidarea unei culturi a dialogului și a autonomiei responsabile. Numai așa vom putea construi un sistem academic autentic, capabil să fie competitiv, dar și profund conectat la valorile și tradițiile noastre.
Tu ce crezi, Adela? Cum am putea, concret, să punem în practică aceste idei și să le transformăm în pași tangibili?