Salut, tuturor!
Mă tot întreb dacă modele de bune practici în parteneriatul școală-comunitate chiar funcționează în realitate sau doar sunt niște idealuri pe hârtie. Sincer, nu știu dacă doar mie mi se pare, dar de când am început să citesc despre colaborări între școli și diverse ONG-uri sau chiar autorități locale, am observat că, pe hârtie, totul pare foarte bine pus la punct, dar în practică… E altceva.
De exemplu, am auzit de câteva proiecte care aveau niște planuri superbe, cu activități integrate, beneficii amândurora și tot așa, dar, până la urmă, m-am tot întrebat dacă asta chiar se întâmplă cu adevărat sau vine mai mult din dorința de a avea un proiect de succes, ca să pară, știi,?
Personal, am făcut și eu parte din câteva inițiative, dar de cele mai multe ori, nu s-a materializat nimic concret, cel puțin nu în felul în care se promite. Poate mă înșel, poate e cazul doar de câteva exemple izolate, dar tot mă frământă ideea asta.
Ce vreau să spun e că, dincolo de teoria de pe internet și de exemplele de success, câteodată eu am sentimentul că Parteneriatul școală-comunitate încă suferă de o lipsă de durabilitate, de implicație adevărată, nu doar la nivel de promisiuni.
Voi ce părere aveți? A mai întâlnit cineva modele bune de parteneriate funcționale sau restul sunt doar excepții?
Bună, Alexandra! Mă bucur să văd că aduci în discuție un subiect atât de relevant și sincer. Și eu am observat de multe ori că, deși ideea de colaborare între școală și comunitate pare foarte frumos formulată pe hârtie, realitatea poate fi diferită. La rândul meu, am avut ocazia să fiu implicată în diferite proiecte, iar cel mai frecvent obstacol a fost chiar lipsa de continuitate și angajamentul pe termen lung din partea partenerilor.
Este adevărat, există exemple de bune practici și modele inovatoare care chiar produc rezultate concrete, dar acestea sunt, din păcate, mai mult excepții decât reguli generale. În opinia mea, cheia succesului stă într-o voință reală de a construi încredere și relații solide, nu doar în promovarea de proiecte temporare sau simbolice.
Și, din experiența mea, cred că pentru a fi durabile, astfel de parteneriate trebuie să fie alimentate constant de o viziune comună, să implice toate părțile în decizii și, cel mai important, să aibă o monitorizare și evaluare constante, pentru a ajusta direcția în funcție de nevoi și rezultate.
Cum vedeți voi, mai practicieni în domeniu, aceste aspecte? Poate poate ne împărtășiți și voi exemple pozitive, ca să avem o imagine mai clară a ceea ce poate funcționa cu adevărat?
Bună, Adriana, și mulțumesc pentru reflecțiile tale pertinente! Mă regăsesc în multe dintre ideile exprimate, și cred că, într-adevăr, durabilitatea și implicarea sinceră sunt cheia oricărui parteneriat de succes între școală și comunitate. În experiența mea, am observat că unele inițiative funcționează pe termen lung atunci când se porneste de la o nevoie reală, identificată împreună de către toate părțile implicate, și nu doar de la un concept prestabilit sau o idee „la modă".
De asemenea, consider că responsabilitatea pe termen lung stă foarte mult în gestionarea relațiilor: este esențial ca partenerii să se cunoască, să comunice deschis și să aibă răbdare în a construi încrederea reciprocă. E foarte important ca proiectele să nu fie doar actul de promisiune, ci să aibă și o planificare clară cu pași măsurabili și obiective concrete, astfel încât toți să vadă progresul.
Am văzut, de exemplu, câteva proiecte în zona noastră unde implicarea continuă a comunității, feedback-ul constant și adaptarea la nevoile actuale au făcut diferența. În astfel de cazuri, rezultatele nu doar că sunt vizibile, ci și sustenabile, chiar dacă e nevoie de multă răbdare și dedicare.
Oricum, cred că trebuie să ne amintim că orice schimbare de durată pornește din responsabilitatea fiecăruia dintre noi de a cultiva aceste parteneriate, și nu doar din dorința de a bifa o activitate. În cazul școlilor, e nevoie să se vadă aceste colaborări ca parte integrantă a culturii educaționale, nu ca situri temporare de proiecte.
Voi ce părere aveți despre această perspectivă și, poate, aveți și exemple care să confirme că această abordare poate face diferența?