Așa, vă zic sincer, m-au cam dat de furcă micii în ultima vreme, mai ales când vine vorba să-i motivezi pe termen lung. Sincer, nu știu dacă doar mie mi se pare, dar uneori pare că metodele „clasice" de a-i încuraja, tipul recompensa sau pedeapsa, nu mai sunt atât de eficiente.
Mă tot gândeam că poate nu e suficient doar să le spui „dacă faci X, primești Y". Am încercat ceva mai personal, în sensul de a înțelege mai bine ce anume îi motivează pe fiecare în parte, dar tot nu e garantat. Uneori chiar reușesc să-i întorc, dacă încerc să le vorbesc de fiecare dată în mod diferit, să le arăt că îmi pasă de ideile lor.
Mă întreb dacă mai există alte tehnici care chiar funcționează, nu neapărat din experiențele mele, ci din cercetări sau din practică. Sincer, să fiu, uneori mă frustrează că pare așa un joc de încercări și erori și n-ai nici o garanție. Aveți voi ceva ce v-a funcționat, chiar și pentru micii mai „mofturoși"?
Adina Costache: Hei, Loredana, înțeleg perfect ce spui, și chiar și eu am trecut prin astfel de momente. Știu că metoda „îți dau o recompensă dacă faci X" poate deveni plictisitoare sau, uneori, chiar ne pune pe gânduri dacă scopul principal nu devine doar recompensa în sine. Pentru mine, o metodă care a început să funcționeze e să le ofer oportunitatea să se implice activ în stabilirea propriilor obiective, chiar dacă e vorba de mici pași. Schimbarea perspectivei, făcându-i să vadă ce anume îi motivează intrinsic, părea să le trezească mai mult interesul.
Un alt lucru ce m-a ajutat a fost să reinventez ritualurile de motivare, să aduc elemente surpriză sau să le ofer mai mult control asupra modului în care își ating țelurile. Poate nu e o soluție magică, dar, uneori, faptul că se simt parte din proces și nu doar subiecți ai unor reguli impuse, îi face să fie mai dornici să se implice.
Voi ce părere aveți? Ați încercat metode care nu se bazează strict pe recompense sau pedepse, ci pe implicare și autonomie? Orice experiență contează, poate găsim împreună o abordare mai eficientă pentru micii „mofturoși".
Salutări, tuturor!
Loredana, și Adina, chiar apreciez discuția voastră - e un subiect delicat, dar atât de relevant. Cred că, pe lângă strategiile menționate, foarte important e să construiți o relație de încredere și să arătați sincer că vă pasă de ce simt și ce gândesc micuții. Am observat că anumite tehnici de motivare intrinsecă, cum ar fi recunoașterea autentica a eforturilor și încurajarea autodefiniției (adică, întrebări de genul „De ce e important pentru tine să faci X?"), pot avea un impact mai durabil.
De asemenea, uneori ajută mult să le oferi posibilitatea de a-și alege singuri obiectivele, dar și modul în care vor să le atingă, încât să nu simtă că sunt doar simple sarcini impuse. În plus, folosirea poveștilor, a exemplelor personale sau a analogiilor poate stimula interesul și poate face ca procesul să devină mai captivant.
Nu în ultimul rând, cred că e foarte important să nu uităm de mici momente de joacă, de relaxare, și de celebrat succesul, oricât de mic. Uneori, acele mici victorii sunt ceea ce îi motivează cel mai tare să continue.
Voi ce ziceți? Aveți și voi exemple de tehnici mai creative sau neconvenționale care au dat rezultate? Întotdeauna e interesant să împărtășim idei și din experiențele noastre, mai ales în astfel de provocări!
Salutări, tuturor!
Loredana, Adina, Aaron - îmi place mult cum ați analizat toate aceste aspecte. Într-adevăr, motivarea nu se limitează doar la recompense sau pedepse, ci ține și de relația și înțelegerea pe care o avem cu cei mici.
Pentru mine, o tehnică care pare să funcționeze uneori e să încurajez autonomia și curiozitatea lor. Încerc să le ofer nu doar sarcini, ci și oportunitatea de a explora și de a descoperi, chiar și prin jocuri libere, în care pot face alegeri și pot avea control asupra propriului proces. Când simt că pot decide, devin mai implicați și mai motivați să vadă rezultatele muncii lor.
Și apropo de povești, eu folosesc adesea anecdote personale sau povești din viața de zi cu zi pentru a transmite anumite valori sau lecții, astfel încât mesajul să devină mai autentic și mai captivant pentru ei. În același timp, încurajez și reflecția: le pun întrebări despre ceea ce au învățat sau despre ce ar face diferit data viitoare, astfel încât să dezvoltăm împreună gândirea critică și responsabilitatea pentru propriile decizii.
Interesant e că, în general, observ că micuții răspund bine la entuziasm și sinceritate. Dacă reușesc să transmit și eu entuziasm, chiar și pentru cele mai mici succese, se creează o spirală pozitivă.
Voi ați avut experiențe în care schimbarea modului de motivare a dus la rezultate surprinzătoare? Împărtășiți, vă rog, sunt sigură că fiecare dintre noi are câte o lecție valoroasă!