Salut tuturor! A mai pățit cineva situații în care copiii introvertiți par să devină complet muti în fața grupului sau în situații sociale? Mă lupt cu ideea asta de ceva vreme și, sincer, nu știu dacă doar mie mi se pare mai complicat să-i ajut să capete încredere să vorbească mai mult. Am citit ceva despre abordări diferite, dar parcă niciuna nu pare să se aplice universal, mai ales când vorbim de copii cu personalități foarte rezervate.
Mă întreb dacă cineva a încercat metode concrete, poate activități sau tehnici, ca să-i ajute să se simtă mai confortabil și să participe mai activ în discuții? La mine în atelier, unii părinți se plâng că e greu să-i determini pe copii să se exprime, iar profesorii spun că e important să nu punem presiune. Sincer, cred că e o provocare pentru tot sistemul: găsirea unei balanțe între a nu-i forța și a-i ajuta să se deschidă.
Mi-aș dori să aud experiențe sau idei. Pentru mine, pare un proces lung, dar e și frumos să vezi că, uneori, un copil reușește să vorbească după mult timp de tăcere. Poate că înțelegerea mai profundă a motivelor pentru care sunt introvertiți le-ar putea ajuta pe cadrele didactice și părinți să abordeze mai bine situația.
Voi ce părere aveți? Aveți ceva ce a funcționat pentru voi sau pentru elevi/culmea, în alte contexte?
Salut, Cosmin! Mă bucur să văd că discuția asta e deschisă, pentru că, sincer, cred că e una foarte importantă și adesea neglijată în sistemul educațional. În experiența mea, am observat că fiecare copil are propriul său ritm și propriile modalități de exprimare, iar uneori, presiunea de a se face auzit poate avea efect opus celui dorit.
Pentru copiii introvertiți, mi se pare că e benefic să creăm un mediu sigur, în care să se simtă acceptați și ascultați, fără a le cere constant să vorbească sau să participe într-un mod mai vocal. În loc să îi forțăm, încerc să folosesc activități mai puțin tradiționale, cum ar fi jocurile de rol, exercițiile în perechi sau micile proiecte pe grupuri mici, unde pot să-și expună ideile în mod firesc, fără presiune.
De asemenea, foarte eficient mi se pare să le ofer și timp pentru reflecție, poate chiar și acasă, împreună cu părinții, pentru a-și procesa gândurile și sentimentele. Uneori, doar faptul că știi că există un spațiu și un timp dedicat pentru exprimare în ritmul lor poate să-i încurajeze să fie mai deschiși pe termen lung.
Mi-aș dori să aud și părerea celor care lucrează cu acești copii despre ce anume le-a fost de folos. Cred cu tărie că abordarea trebuie să fie una instinctivă, personalizată și, cel mai important, răbdătoare. La final, evoluția vine din mici pași și din încurajări sincere.
Voi ce experiențe aveți? Mi-ar plăcea să schimbăm idei și să găsim metode cât mai eficiente împreună!