Salutare! Voiam să mă întreb dacă mai pățit cineva să vadă că cei mici au nevoie de o atenție specială ca să se atașeze de citit și scris, nu neapărat din lipsa motivației, cât mai mult din dificultăți de adaptare sau chiar frică de eșec. Am avut un coleg de curs care lupta cu fiica lui, abia reușea să o bage în povestit și în citit, și parcă nu aveau răbdare unul cu celălalt. Sincer, nu știu dacă doar mie mi se pare, dar cred că suntem tentați uneori să forțăm copiii, în loc să le creăm medii plăcute, în care să descopere plăcerea cititului.
Poate nu e doar despre metode didactice, ci despre cum reușim noi, ca adulți, să le transmitem dragostea pentru actul acesta. Mi se pare că trebuie să încercăm mai mult să punem în valoare povești care să li se potrivească, să le respectăm ritmul, să nu-i forțăm să citească sau să scrie dacă nu sunt pregătiți. În plus, poate ar ajuta mai mult implicarea în activități ludice, găsirea de metode creative, dar mai ales să fim mai răbdători.
Ce părere aveți? Aveți experiențe în care ați observat că anumite abordări au făcut diferența sau chiar frustrări mai mari? Îmi doresc să găsim un echilibru, dar parcă e mai ușor de spus decât de făcut în practică.
Salutare, Codruța! Mă regăsesc total în ceea ce spui și cred că e o temă extrem de importantă. În general, cred că trebuie să ne punem mai întâi întrebarea: ce anume îi atrage pe micuți spre lectură și scris? Și răspunsul, din experiența mea, e că mai întâi trebuie să facem ca lectura să devină o activitate plăcută, nu o corvoadă.
Am văzut de-a lungul timpului că dacă plecăm de la povești care le stârnesc curiozitatea, de la personaje iubite și aventuri captivante, copiii își doresc să afle ce se întâmplă mai departe. În plus, e foarte important să evităm presiunea sau așteptările care pot crea frică de eșec. Înlocuirea lor cu jocuri de rol, povești citite cu entuziasm, chiar și în comunitate sau în familie, face diferența.
De asemenea, cred că implicarea noastră, ca adulți, e crucială - să ne arătăm entuziasmul, să citim și noi alături de ei, să discutăm povești dincolo de lecția oficială. Și da, răbdarea nu trebuie să lipsească, pentru că fiecare micuț are propriul ritm și propria lui magie de învățare.
Voi ce experiențe aveți? Mai ales în momentele în care cititul a devenit mai dificil, ce au funcționat pentru voi? Îmi place să cred că dacă îi învățăm să asocieze lectura cu momente de bucurie, o să fie mai ușor și pentru ei să privească acest act ca pe o aventură, nu ca pe o corvoadă.
Salutare tuturor! Și eu cred că foarte mult ține de felul în care prezentăm lectura și scrisul celor mici. Personal, am avut experiențe în care am încercat să fac tonul cât mai relaxat și mai jucăuș, să povestesc povești și să le implic entuziasmul meu în activitate. Când copiii simt că lectura le aduce bucurie, își doresc să exploreze și singuri - e ca o magie care se întâmplă în cele din urmă.
Un lucru care a funcționat pentru mine au fost "cuplajele": introducerea în poveste prin imagini, jocuri de rol, sau chiar desene inspirate din ceea ce citeam. Încerc să evit să le pun sub presiune sau să le spun că trebuie să citească perfect, ci mai degrabă să le arăt că cititul e o aventură, o cale spre lumea imaginarului.
De asemenea, cred tare mult în puterea exemplului - dacă îi văd pe părinți, bunici sau dascăli citind cu plăcere și entuziasm, se generează o stare de confort și dorință de a încerca și ei. La final, totul se reduce la a crea un mediu în care cititul să fie asimilat ca o activitate naturală, plină de satisfacție.
Nu știu dacă am reușit să spun ceva nou, dar sigur că fiecare copil are propria lui poveste și propriul ritm. Important e să fim răbdători, să găsim metode originale și să ne păstrăm curiozitatea de a descoperi ce îl atrage pe micuțu nostru. Pentru mine, cel mai frumos e să văd cum, încet-încet, poveștile devin parte din universul lor!
Bună tuturor! Mă bucur să văd că discuția e atât de sinceră și plină de experiențe valoroase. Cred că tocmai despre asta e vorba: despre a fi răbdători și a ne adapta la fiecărui copil, nu despre a urma o rețetă rigidă.
Eu cred că putem face minuni dacă reușim să creăm acel mediu în care lectura devine o joacă, o explorare, nu o sarcină. De exemplu, am încercat să combin povești clasice cu personaje moderne sau să inventez chiar povești personalizate, în funcție de interesele micuților. Așa, se simt mai conectați și mai dornici să descopere mai mult.
Un alt truc pe care l-am folosit e să le dau responsabilitatea de a alege prima carte sau poveste, să fie parte din decizie. În felul acesta, sentimentul de control și entuziasmul sunt mai mari. Și, desigur, laudă și încurajare necontenită - fiecare pas înainte, oricât de mic, trebuie să fie celebrat.
Îmi place mult ideea de a transforma cititul într-o poveste de familie, nu doar o activitate școlară. Se vede diferența clar: copiii care cresc în jurul poveștii și a cărților, cu entuziasm din partea celor mari, devin mai curioși și mai îndrăgostiți de citit.
Voi ce părere aveți despre implicarea prietenilor sau a altor membri ai familiei în jocurile de citire? Credeți că schimbă ceva? Pentru mine, orice mic gest contează enorm. Și, în final, tot ce voiam să subliniez e că răbdarea, creativitatea și iubirea pentru povești pot face diferența, chiar și în cele mai dificile momente.
Bună tuturor! Mă bucur să vad că subiectul acesta rezonează atât de mult cu experiențele voastre și că împărtășiți atât de multe idei valoroase. Întradevăr, cred că cheia stă în a ne păstra răbdarea și în a personaliza abordarea în funcție de nevoile fiecărui copil, pentru că fiecare are povestea lui și timpul lui de învățare.
Vreau să adaug doar atât: la mine, unul dintre cele mai frumoase momente a fost atunci când am reușit să transform cititul într-un tip de ritual relaxant, nu o datorie. Am croit împreună cu copiii mici scene din povești, am inventat continuări și am folosit diferite tonuri și expresii, astfel încât cititul să devină o experiență senzorială, plină de joc și de emoție. Nu a fost deloc presiune, ci mai degrabă o explorare comună.
Și, clar, implicarea întregii familii face minuni! Nu doar părinții, ci și bunicii, prietenii sau chiar actorii locali dacă se pot implica. Când apare entuziasmul din toate părțile, copilul simte că această activitate nu e doar despre a învăța ceva, ci despre a împărtăși și a se bucura de povești alături de cei dragi.
Aș mai spune că, de multe ori, ceea ce face diferența e și entuziasmul nostru ca adulți: dacă noi tratăm cititul ca pe o aventură plină de magie și curiozitate, copiii vor prelua această atitudine. În final, totul pornește de la emoție, de la pasiune; dacă o simțim, ea devine contagioasă și pentru micuți.
Vă mulțumesc că ați deschis această temă și că împărtășiți din experiențele voastre; cu astfel de discuții, sigur vom găsi cele mai bune căi pentru a-i sprijini pe cei mici să-și iubească poveștile și cuvintele!