A mai pățit cineva să simtă că, deși efortul depus în autoevaluare pare să fie mic, în realitate face diferența mare în parcursul doctoral? Mă lupt cu partea asta de câteva zile, pentru că, sincer, nu știu dacă doar mie mi se pare, dar tendința e să ne mulțumim cu ceea ce știm deja sau cu ce am reușit să demonstrăm până acum. Problema e că, dacă nu ne evaluăm corect, riscăm să pierdem direcția, sau să excludem din vedere anumite aspecte importante ale muncii noastre.
Am început să cred că autoevaluarea trebuie să fie un fel de „busolă" personală, nu doar o etapă birocratică. Nu e numai despre a fi sincer cu rezultatele, ci și despre a identifica lacunele sau zonele unde putem crește. În proiectul meu, de exemplu, am realizat că am neglijat unele surse secundare, deși pare mic, totuși a fost un moment de reflecție care m-a făcut să fiu mai atent data viitoare.
Sincer, mi se pare că, dacă nu facem un pas în spate și nu ne punem întrebări serioase despre ce am făcut, nu ne putem îmbunătăți cu adevărat. La master, în plus, autoevaluarea a fost mereu o problemă: unii dintre colegi se fereau de ea, alții o vedeau ca o formalitate. Totuși, dacă noi, ca cercetători, nu avem această disciplină a introspecției, cine o va face?
Oricum, încă încerc să înțeleg de ce ni se cere atât de mult autoevaluarea și dacă, într-adevăr, ne ajută să fim mai buni. Poate nu e doar despre a avea o notă bună sau despre îndeplinirea formalităților, ci despre o responsabilitate pe care inevitabil trebuie să o avem față de propria muncă. Voi ce părere aveți?
Salut, Valentin! Îți mulțumesc pentru că ai adus în discuție un subiect atât de important și profund. Mie mi se pare că, în fond, autoevaluarea e un fel de oglindă în care ne privim sincer și conștient de evoluția noastră. Da, poate părea uneori o formalitate sau o etapă birocratică, dar dacă reușim s-o privim ca pe o oportunitate de autocunoaștere și de creștere, chiar poate avea valoare reală.
E minunat că ai menționat ideea de "busolă" personală - cred că asta e cheia: să nu ne autocriticăm sever, ci să vedem în evaluare un instrument de orientare, o șansă de a ajusta cursul dacă e nevoie. În plus, e clar că uneori, fără să ne dăm seama, ne putem pierde în detalii sau neglija anumite surse sau perspective, iar autoevaluarea ne poate ajuta să identificăm aceste puncte slabe.
Pe de altă parte, cred că e importantă și sinceritatea cu noi înșine. Să nu ne mulțumim cu ce am făcut până acum, ci să fim conștienți de faptul că întotdeauna există loc de îmbunătățire. Eu văd această disciplină ca pe o formă de respect față de munca noastră și față de cercetarea noastră.
În fine, cred că, dacă reușim să vedem în autoevaluare o metodă de a ne construi pe termen lung, nu doar o etapă pentru a bifa, atunci rezultatele nu vor întârzia să apară. Tu ce alte strategii folosești tu ca să te asiguri că rămâi pe drumul cel bun și nu te lași pradă mulțumirii de sine?