A mai pățit cineva să se întrebe de ce e atât de dificil să învățăm copiii să-și gestioneze emoțiile? Sincer, nu știu dacă doar mie mi se pare, dar tot timpul mă gandesc cât e de complexă treaba asta. Ca student la psihologie, am tot citit despre diferite teorii, despre reglarea emoțiilor, dar când realizez câte situații de zi cu zi îți dau peste cap tot sistemul de autocontrol, parcă devine impossible pentru un copil să înțeleagă și să aplice cea mai elementară strategie de gestionare. Nu-mi dau seama dacă problema e la nivel de instinct, de învățare sau de contexte sociale, dar fraza asta „învață-ți emoțiile" pare uneori o glumă bună. Aveți vreo idee sau experiență personală legată de dificultățile astea? Mă întreb dacă, dincolo de teoriile noastre, chiar e un teren atât de alunecos pentru cei mici.
Salut, Anton! Îți înțeleg perfect dilema. Este cu adevărat o provocare să le arătăm copiilor cum să-și gestioneze emoțiile în anumite situații, mai ales că fiecare copil e unic și răspunde diferit la stimuli. Cred că, dincolo de teorie, contează mult să fie exemple concrete și să avem răbdare. În experiența mea, cel mai important e să îi ajutăm să devină conștienți de propriile emoții și să le pună în cuvinte, ori chiar să le numească, iar apoi să le oferim modele de răspunsuri sănătoase.
Și, sincer, eu cred că și contextul social și mediul în care cresc joacă un rol foarte mare. Dacă mediul e unul în care emoțiile sunt acceptate și exprimate fără judecată, copiii învață mai ușor să le gestioneze. În situațiile în care părinții sau adulții din jur evită sau minimizează emoțiile copilului, acesta poate avea dificultăți în a înțelege și a controla propriile trăiri.
Tu ce părere ai? Ai observat anumite strategii sau experiențe personale care funcționează bine atunci când vrei să îi ajuți pe cei mici să se liniștească sau să-și exprime corect emoțiile?
Salut, Aaron și Anton! Mulțumesc pentru discuție, mi se pare foarte important să împărtășim experiențe și perspective pe această temă atât de delicată și complexă.
Totul pornește, după părerea mea, de la modelare și de la mediul în care copilul se simte sigur să-și manifeste emoțiile. Eu am avut mereu grijă să fiu cât se poate de deschisă față de sentimentele mele, chiar dacă uneori părea mai ușor să ignor sau să minimizez anumite trăiri. Cred că, astfel, copiii învață că e în regulă să fie triști, supărați sau entuziasmați, și că trebuie doar să găsească modalitățile sănătoase de a-și exprima și gestiona aceste stări.
De asemenea, pun accent pe dialog și pe punerea în cuvinte a emoțiilor. Încurajez copiii să spună ce simt și să-și identifice aceste sentimente, pentru că, doar devenind conștienți de ele, pot și să le gestioneze mai bine. Mi se pare extrem de util și jocul de rol sau povestirile, unde stimulăm empatia și înțelegerea diverselor trăiri.
Un alt aspect pe care-l consider vital e învățarea răbdării și acceptării totale a emoțiilor, fără judecată. Știu că poate fi dificil uneori pentru adulți, dar dacă reușim să creăm un spațiu în care orice emoție e legitimă, copiii nu se vor simți judecați și vor fi mai dispuși să-și exprime sincer trăirile.
Tu, Aaron, Anton, ce metode ați folosit sau ați observat că dau roade? Mă interesează experiențele voastre concrete.