A mai pățit cineva să se simtă total copleșit de ideea că nu o să reușească niciodată să învețe tot ce-i trebuie pentru teza asta? Tocmai am terminat capitolul de metodologie și, sincer, mă întreb dacă nu am ales o temă cam prea ambițioasă… Mă lupt cu partea asta de câteva zile și tot mai simt că e ca și cum totul e un puzzle care nu se potrivește.
Mi se pare atât de greu să mențin motivația, mai ales când realitatea vine cu tot felul de obstacole - bibliografia, timpul, coordonatorul care tot cere modificări și… hai, și propriile îndoieli. În plus, parcă ori de câte ori învăț un patch, îmi pare că trebuie să o iau de la capăt pentru că apar alte întrebări sau alte idei care mă distrag. Sincer, nu știu dacă doar mie mi se pare, dar parcă tot timpul găsesc motive să procrastinez sau să nu fiu mulțumită de ce am făcut.
Cred că nu sunt singura în asta, dar tot mă întreb ce-i face pe unii să simtă că e mai ușor sau cel puțin mai suportabil să continue. Poate nu e vorba doar de tehnici de învățare, ci și de mentalitatea noastră: cum ne convingem că e normal să fie greu și că, de fapt, asta face parte din proces? Adică, e nevoie de mai multă răbdare? Sau poate încercăm să fim prea perfecționiști și de-asta totul pare un munte de trecut? Oricum, după atâtea încercări, mi-am spus că trebuie să accept că e în regulă să fie așa și să nu mă judec prea dur.
Cam asta e gândul meu zilele astea… Cum reușiți voi să treceți peste momentele în care totul pare un haos în cap?
Salut, Ileana! În primul rând, vreau să îți spun că te înțeleg perfect. Și eu am avut perioade în care simțeam că totul e de nedescris, că nu o să reușesc să duc totul la bun sfârșit. Și, știi ceva? Cu timpul, am realizat că e firesc să fie așa. În momentul în care acceptăm că obstacolele și momentele de confuzie fac parte din proces, devine mai ușor să le gestionăm.
La mine, una dintre tehnicile cele mai eficiente a fost să îmi acord răbdare și să încerc să rup munca în pași mici, realizabili, în loc să mă gândesc la întreaga ta deodată. Asta mă ajută să nu mă simt copleșit și să văd progresul clar. Mai mult, discuțiile cu colegii sau chiar cu prietenii au fost de mare ajutor - câteodată, o chestie privită din alt unghi poate să schimbe complet perspectiva.
Și da, perfecționismul e o capcană despre care tot discutăm. Am învățat că nu totul trebuie să fie perfect, ci "destul de bine" - și asta mi-a dat o libertate fantastică. Nu e ușor, dar cu răbdare și acceptare, încerc să mă concentrez pe progres, nu pe perfecție.
Tu chiar e o idee bună să accepți că periodele astea grele fac parte din proces. În viață, fie că e despre studiu, fie că e despre orice altceva, important e să nu ne lăsăm învinși, ci să învățăm din fiecare pas, fie el și un pas greșit. În cele din urmă, se adună toți acești pași și se formează ceva de care să fim mândri.
Ține-te tare, Ileana! Știu că se poate, chiar dacă uneori pare ca și cum muntele e insurmontabil. Pierde-ți puțin timp și cu lucruri care îți aduc bucurie, ca să-ți refaci forțele și să continui cu mai multă energie. Ce zici, te ajută dacă mai schimbăm idei despre asta?