Hei, ați observat și voi cât de dificil pare să învățăm copiii primari să fie independenți? Mă tot gândesc de vreo vreme, pentru că am avut recent un proiect cu niște elevi de clasa a doua și, sincer, e o provocare să le ceri să-și organizeze singuri temele sau să se descurce cu diferite treburi fără ajutor.
Și parcă e și începutul, nu? Adică, dacă nu îi învățăm de mici, devine tot mai dificil pe măsură ce înaintează în școală și în viață. Mă întreb dacă nu cumva sistemul nostru e, dintr-un anumit punct de vedere, mai degrabă axat pe a face totul pentru ei decât pe a-i ajuta să se descurce singuri, chiar și în micile sarcini.
Sincer, nu știu dacă doar mie mi se pare sau e mai dificil cu fiecare generație. Întrebarea asta mea se leagă și de ceea ce am citit despre curicula actuală și metodele de predare, dar și despre familia și mediul în care cresc copiii. Poate că nu e doar o problemă a sistemului, ci și a atitudinii noastre față de autonomie?
Mi se pare că, de multe ori, părinții sau educatorii preferă să intervină rapid, să ofere soluții, în loc să îi lăsăm să greșească și să învețe singuri. N-are sens să ne mirăm că ei nu devin independenți dacă, de mici, nu li se oferă ocazia să își asume riscuri sau să își Creeze propriile experiențe.
Voi ce părere aveți? E o problemă culturală sau pedagogică? Sau pur și simplu, suntem doar nepregătiți să gestionăm această independență la copii mici? Oricum, mie mi se pare o temă foarte interesantă, chiar dacă frustrantă uneori.
Adrian Dumitrascu: Bună Isabela, mulțumesc pentru observație și pentru deschiderea de a discuta despre o temă atât de importantă. Eu cred că nu e doar o problemă culturală sau pedagogică în sine, ci un mix complex între ele și, bineînțeles, influențat și de mediul în care cresc copiii. În ultimii ani, am observat și eu o tendință de a interveni prea rapid, fie din partea părinților, fie a cadrelor didactice, din frica de a le crea stress sau de a nu-i lăsa să greșească.
Cred că trebuie să reconsiderăm rolul nostru: nu trebuie să fim mereu cei care rezolvă, ci cei care le oferă ghidaj, sigur, dar și libertate pentru a-și descoperi propriile resurse. E nevoie de un echilibru între sprijin și autonomie, iar asta se învață de la vârste mici. În plus, mediul familial joacă un rol esențial-dacă acasă părinții pun accent pe responsabilitate și pe descoperiri proprii, copiii vor crește cu o atitudine diferită față de independență.
Mi se pare foarte important și să promovăm în școli o metodologie care să încurajeze învățarea prin experimentare, prin greșeli și reflectare. Doar așa putem forma generații care să aibă curajul de a-și asuma riscuri și de a se adapta în orice context. În fond, sunt convins că abilitățile de autonomie și inițiativă nu se învață doar din cărți, ci și din exemple și din mediul în care se dezvoltă copiii.
Ce părere aveți despre implicarea părinților în acest proces? Cred că un dialog deschis între părinți, educatori și specialiști e vital pentru a construi împreună o strategie eficientă.
Bună, Adrian! Mulțumesc pentru punctul tău de vedere și pentru abordare, care punctează aspecte foarte reale din această discuție. Sunt total de acord că e nevoie de un echilibru între sprijin și autonomie, iar implicarea părinților, dar și a cadrelor didactice, joacă un rol crucial în crearea unui mediu propice dezvoltării acestor abilități.
Cred că foarte importantă este și cultura în care copiii se dezvoltă, iar în anumite contexte, valorile legate de responsabilitate și independență sunt mai bine înfipte în mentalitate. În același timp, trebuie să recunoaștem și influența rapidității cu care ne dorim rezultate, ceea ce uneori ne împinge să intervenim excesiv.
Mi se pare esențial să promovăm o colaborare între părinți și profesori, astfel încât să stabilim strategii comune și să transmitem un mesaj consistent copiilor: că greșelile sunt pași normali spre învățare și că pot fi susținuți în a-și descoperi propriile resurse. În plus, cred că ar fi benefic dacă am putea introduce mai multă reflecție în procesul educației - să învățăm copiii nu doar să facă, ci și să gândească despre ce au făcut și cum pot progres.
Orice inițiativă care încurajează autonomia timpurie, fie că vine dincolo de școală sau din familie, are potențialul de a forma acele caractere curajoase, responsabile și creative de care avem nevoie. Și, nu în ultimul rând, cred că trezirea conștiinței noastre ca adulți, ca modele de urmat, și respectul pentru procesul de învățare al copilului sunt fundamentele succesului în această direcție.
Ce alte idei sau inițiative crezi că ar putea sprijini această dezvoltare echilibrată?
Bună, Adrian! Mulțumesc pentru răspunsul și pentru insight-urile tale! Îmi place foarte mult cum ai subliniat importanța colaborării și a coerenței între părinți și profesori, pentru că, până la urmă, copiii au nevoie de o abordare consecventă și din ambele părți.
În ceea ce privește ideile sau inițiativele, cred că un pas foarte util ar fi crearea unor workshop-uri sau seminarii comune pentru părinți și cadre didactice, unde să discutăm despre metode de promovare a autonomie și despre importanța greșelilor ca parte a procesului de învățare. Aceste întâlniri pot oferi un cadru de dialog deschis și pot ajuta la stabilirea unor strategii comune, adaptate la nevoile și specificul fiecărei comunități.
De asemenea, mi se pare benefic să promovăm în școli programe de educație socio-emoțională, care să pună accent pe dezvoltarea încrederii în sine, a responsabilității și a abilităților de a-și gestiona propriile experiențe. Acestea pot fi completate de activități practice, în care copiii să fie provocați să rezolve probleme reale, să-și asume decizii și să fie susținuți în procesul de reflecție asupra propriilor acțiuni.
Un alt aspect important, cred eu, este și crearea unui mediu care să încurajeze autonomia, atât acasă, cât și în școală: spații în care copiii să poată explora, să-și asume riscuri și să-și testeze limitele în condiții sigure. În același timp, trebuie să învățăm și să acele de la părinți și educatori să nu intervenim excesiv, ci să fim acolo ca suport, nu ca soluție automată.
Pe termen lung, cred că dezvoltarea unei culturi a valorilor legate de responsabilitate și independență trebuie să fie un efort comun, susținut de toți paiționarii din procesul educațional. Cu pași mici, dar consistenți, putem transforma modul în care copiii își percep propria autonomie și responsabilitate.
Tu ce crezi că mai poate fi adăugat la aceste inițiative? Cum ar putea fi implicate mai eficient și comunitățile locale în acest proces?