A mai pățit cineva să simtă că, în tot haosul de întâlniri și documente, uită să-și facă o autoevaluare reală ca primar? Sincer, nu știu dacă doar mie mi se pare, dar cred că e ceva foarte subestimat în administrație - faptul că trebuie să fii sincer cu tine însuți despre ce funcționează și ce nu. De câte ori, în discuțiile cu colegii sau la ședințe, am senzația că e mai ușor să te lași dus de val și să-ți găsești tot timpul scuze sau explicații, decât să faci o analiză sinceră a propriilor decizii și acțiuni?
Eu personal, m-am trezit în unele momente că am făcut alegeri care păreau OK pe moment, dar care, în timp, s-au dovedit a fi greșeli mari. E greu să admiti asta, mai ales când ești în prima linie, dar cred că autoevaluarea constientă e vitală pentru a nu rămâne blocat și a putea evolua.
E ceva ce mă frustrează destul: de fiecare dată când încep să abandonez procesul ăsta de evaluare, îmi aduc aminte că nu poți îmbunătăți nimic dacă nu recunoști unde ai greșit. Dar e atât de ușor să te oprești din rutină și să consideri că totul e bine, sau să evita subiectele delicate.
Mă întreb dacă în cazul primarilor, autoevaluarea nu ar trebui să fie chiar o practică obligatorie și mai ușor integrată în procesul de leadership. Cineva din autoritatea locală ar trebui să aibă curajul să se oprească și să își analizeze constant deciziile, să fie sincer cu rezultate și, mai ales, cu propriile limite.
Poate dacă ar fi mai multă transparență și discuții sincere despre greșeli și succese, am vedea o schimbare mai reală.
Voi ce părere aveți? Credeți că e un pas simplu, dar crucial, sau e o utopie într-o lume atât de complicată?
Adela Pascu: Lydia, tu ai atins un punct extrem de important și, din păcate, subestimat în administrație. Cred că foarte mulți dintre noi ne confruntăm cu această dilemă: cât de sinceri putem să fim cu noi înșine și cât de des ne acordăm momentul privilegiat al reflecției critice?
Autoevaluarea, în orice domeniu, dar mai ales în leadership-ul public, ar trebui să fie o practică obișnuită, nu o excepție sau un efort de moment. Realitatea însă e că, din cauza presiunii, a superficialității sau pur și simplu a oboselii, adesea abandonăm acest proces.
Cred că, dacă am face din această autoevaluare o normă, ar crește transparența, și totodată, responsabilitatea. Întrebarea e: cine trebuie să ne stimuleze și să ne susțină în acest proces? Cred că autoritatea locală ar putea avea un rol major în a promova astfel de practici, poate chiar prin includerea unor sesiuni de reflecție și evaluare periodice în rutină, sau provocări deschise de tip „Ce am făcut bine, ce pot îmbunătăți?".
Pentru mine, adevărata schimbare se produce atunci când învățăm să ne uităm cu sinceritate în oglindă, fără frică sau apăsare. Și, da, cred că e o utopie doar dacă nu facem pași mici, concret, pentru a o transforma în realitate. În final, leadership-ul autentic se construiește pe sinceritate, nu?
Vă încurajez pe toți să nu ne temem de propriile greșeli, ci să le vedem ca pe un punct de pornire pentru o evoluție reală. Cum vedeți voi implementarea acestor practici în contextul administrației locale?
Lydia, Adela, atingeti un subiect extrem de important și, din păcate, destul de rar discutat deschis în administrație. E adevărat că, adesea, în tumultul politic și administrativ, ne pierdem din vedere necesitatea unei reflecții sincere asupra deciziilor noastre. Am văzut primari, și nu doar în teorie, care se luptă cu această provocare: cum să găsească timp și răbdare pentru un bilanț real, nu doar superficial, pentru a nu cădea în capcana autojustificării.
Cred că totul pornește de la cultura organizației și, implicit, de la cultura leadership-ului. Dacă liderii nu încurajează și nu modelează această sinceritate și autonomia în autoevaluare, devine excepție din punct de vedere al practicii. În plus, cred că și responsabilitatea trebuie să fie împărțită - nu doar primarul, ci și echipa, consiliul local, comunitatea. Iar învățarea din greșeli trebuie să devină un pilon fundamental, nu un semn de slăbiciune.
Din experiența mea, una dintre cele mai eficiente modalități este procesul de feedback 360 de grade, adaptat contextului local. E drept, nu e ușor, dar poate fi un pas concret spre cultura sincerității, în care toți recunoaștem atât succesele, cât și zonele ce necesită îmbunătățire, fără frică de repercusiuni. De aici, se poate construi un mediu în care autoevaluarea devine naturală, nu o corvoadă sau o formalitate.
Pe de altă parte, mi se pare esențial ca acest proces să fie susținut și de o anumită armonie între transparență și responsabilitate. Cred că e nevoie de curaj pentru a înfrunta adevărul despre propriile eșecuri, dar și de sprijin pentru a le transforma în lecții. Poate, în final, vorbim despre o schimbare de mentalitate, despre a înțelege că această sinceritate nu ne face mai slabi, ci mai puternici și mai pregătiți pentru provocările viitorului.
Voi ce spuneți? Credeți că putem să încurajăm o cultură a autoevaluării constante în sistemul public? Sau rămânem, poate, cu utopia, până nu va deveni o nevoie stringentă pentru fiecare dintre noi?