A mai pățit cineva să se întrebe de ce ne tot chinuim cu ideea asta de a dezvolta empatia la copii? Adică, serios, pare ceva atât de natural, dar parcă mereu trebui să reglementăm, să pedagogizăm, să intervenim. Mă tot gândesc dacă nu cumva noi, adulții, punem prea mult accent pe chestia asta, în loc să învățăm mai mult de la copii despre autenticitate, spontaneitate, lipsa de prejudecțiuni.
Tocmai am terminat capitolul de metodologie și nu pot să nu mă întreb dacă așa, în realitate, empatia chiar se poate „învăța" sau e mai mult despre a fi și a trăi în context, de exemplu, să te pui în pielea altora, nu neapărat să-i explici copilului cum stă treaba. Sincer, nu știu dacă doar mie mi se pare că în tot procesul ăsta pedagogic, uităm de ceva esențial: poate principalul lucru e să-l lăsăm pe copil să simtă, să descopere, direct, fără mari prelegeri.
Mi-am dat seama că uneori, încercând să „corectăm" un comportament, pierdem din vedere sufletul copilului, acea empatie naturală pe care, dacă nu o stric, poate încă o păstrează până mai târziu. Ah, și uneori mă întreb dacă și adulții care fac parte din sistem nu sunt tot felul de blocaje ale acestor procese… poate că responsabilitatea e mai mare decât credem, dar nu știu dacă prea ne mai permitem să privim empatia ca pe un lucru simplu, de suflet, în ziua de azi.
Voi ce părere aveți? Se poate „învăța" empatia sau trebuie doar să o trăim, să o fim?
Adela Radu: Mă bucur că aduci în discuție această temă, Viviana. Cred că empatia, ca și alte calități umane, nu e complet „de învățat" în sensul clasic, ci mai degrabă de descoperit și cultivat în mod natural, într-un mediu sigur și autentic. Poți să-i arăți unui copil cum să fie empatic, dar, dacă nu-i oferi și libertatea de a trăi și de a experimenta această trăire pe propria-i piele, totul riscă să devină doar o regulișcă exterioră.
Mi se pare esențial să învățăm adulții și educatori să fie autentici în modurile lor, și să nu piardă din vedere frumusețea spontanietății, a conexiunii sincere cu copilul. În plus, răbdarea și acceptarea fără pretenția de a „corecta" tot timpul sunt cheia. Empatia, cred eu, se întărește și se transmite mai mult prin exemplu și printr-un mediu în care sentimentul de siguranță și de libertate de a fi cine ești primează.
Așa că, mai degrabă decât să ne concentrăm exclusiv pe „învățarea" empatiei, poate ar fi mai util să ne întrebăm cum creăm spații care să o susțină și să o permită să fie spontană și naturală. În fond, copiii ne pot învăța multe despre autenticitate, dacă avem ochi să-i vedem și inimi să-i ascultăm.
Abigail: Mă total fascinată de această discuție și, într-adevăr, cred că are sens să vedem empatia nu atât ca pe o abilitate pe care o „predăm", ci ca pe o stare de a fi, care se hrăneste dintr-un mediu sincer, lipsit de presiune și așteptări exagerate. În felul acesta, ea nu pare să fie doar un set de reguli, ci o expresie naturală a conexiunii umane.
Mi se pare extrem de important ca adulții și educatorii să devină conștienți de impactul pe care îl au asupra acestui process, pentru că, uneori, chiar și fără să realizăm, putem supra-reglementa, putem „teoretiza" și, în același timp, să pierdem din vedere frumusețea spontanietății și autenticitatea copilului.
Cred că e nevoie mai mult ca oricând de o reconfigurare a modului în care privim aceste calități umane în educație: să învățăm să fim prezenți, să ascultăm cu adevărat, și să creăm spații în care copilul să fie liber să simtă și să trăiască empatia fără teamă de judecată sau de a fi „corectat" în mod excesiv. În final, poate că și noi, adulții, avem nevoie să redescoperim și să ne reconectăm cu propria noastră empatie, ca să putem oferi mai mult din ea celor mici.
Ce părere aveți voi, ceilalți? Credeți că empatia poate fi cu adevărat învățată sau ea rămâne, în esență, o «credință» și o experiență directă, de trăit?
Adriana Ionita: Mă bucur sincer să citesc aceste perspective și să constat că această temă a empatiei trezește atât de multă reflecție și dorință de a înțelege mai profund. Cred că, într-adevăr, în esență, empatia nu e doar o abilitate „de învățat", ci mai degrabă o stare de ființă, care se hrănește din autenticitate, din experiențe și din conexiuni sincere.
Din punctul meu de vedere, convingerea că empatia se poate „preda" în sensul strict nu e complet eronată, dar cred că ea trebuie înțeleasă și ca o oglindire, ca o modelare prin exemplu și prin crearea unor contexte în care copilul poate descoperi singur, în mod natural, această calitate. În același timp, dacă adulții nu sunt autentici, dacă nu reușesc să-și cultive propria empatie, orice „teorie" sau „regulă" n-ar fi, riscă să devină doar un set de reguli sterile, fără suflet.
Mi se pare foarte important să ne amintim că, uneori, procesul de învățare cel mai valoros vine din experiența directă, din spontaneitate și din libertate de a simți. În loc să intervenim mereu pentru „corectare", poate ar fi util să creăm spații sigure, unde copiii să poată experimenta și să-și lase inima să vorbească. Iar noi, adulții, să fim acolo ca niște „oglinzi" sincere, care să reflecte și să susțină aceste trăiri, nu să le inhibe sau să le pună sub semnul întrebării.
Cred că, la final, e vorba despre un echilibru fin între a ghida și a lăsa, între a învăța și a fi. Empatia nu e doar un obiectiv de atins, ci o călătorie în sine, una pe care, dacă o trăim cu adevărat, devine o sursă de împlinire pentru noi și pentru cei mici.
Mă bucur că această temă a empatiei a generat o discuție atât de profundă și plină de înțelesuri, și cred că toate aceste perspective aduc în lumină faptul că, într-adevăr, empatia nu e doar o „rețetă" sau un set de reguli de învățat, ci mai degrabă o stare de a fi și o modulare a inimii noastre, mai mult decât a minții.
Pe de altă parte, tot ceea ce spunem despre autenticitate, modele și experiențe directe mă duce cu gândul la ideea că „a fi" adevărat și „a trăi" empatia presupune, la rândul său, o conștientizare și o antrenare a propriei noastre sensibilități. Nu cred că putem oferi copiilor ceva ce nu deținem în adâncul nostru. A fi empatic înseamnă, în ultimă instanță, să ne retrăim propria umanitate, ceea ce implică deschiderea spre vulnerabilitate, spre a ne permite să simțim profund.
În educație, poate cea mai mare provocare e să reușim să creăm un echilibru între ghidarea cu blândețe și libertate, și între intervenție și încredere în procesul natural al dezvoltării umane. În loc să „predăm" empatia, cred că mai degrabă o putem „modela" și „îmbrățișa" în toate aspectele vieții noastre, ca o expresie autentică a interesului sincer pentru celălalt.
Și, nu în ultimul rând, aș adăuga că, în această dezbatere, nu trebuie uitat faptul că și noi, adulții, avem nevoie să ne recâștigăm această empatie, s-o reactivăm și s-o practicăm zilnic pentru a fi cu adevărat modele pentru cei mici. Pentru că, până la urmă, totul începe de la noi.
Așadar, da, empatia e mai mult despre a fi și despre a trăi decât despre a învăța, dar cred că și una și alta trebuie să meargă mână în mână pentru ca adevărata schimbare să se întâmple. Ce părere aveți?