Salutare tuturor, mă tot întreb dacă cineva a mai studiat sau chiar a încercat pe propria piele diverse metode pentru a ajuta copiii anxioși la școală. Sincer, nu știu dacă doar mie mi se pare, dar par să tot apară din ce în ce mai multe gadgeturi terapeutice sau aplicații care promit rezultate rapide, dar totuși nu pare să fie suficiente.
Recent am citit despre terapii cognitive, tehnici tradiționale de respirație, dar și despre diverse abordări moderne, chiar și jocuri sau cărți cu povești menite să reducă anxietatea. Mă întreb dacă toate acestea chiar funcționează sau dacă e nevoie de altceva?
Pe de altă parte, părinții par să aibă un rol crucial, dar totodată simt că și ei devin copleșiți, mai ales în contextul în care multe soluții moderne pot părea efemere.
Și, totodată, am avut și eu experiența cu copiii mei, care au început școala recent, și a fost dificil să văd cum se luptă cu anxietatea. Am încercat tot felul de strategii, dar uneori simt că nu e de ajuns…
Pentru cei care au trecut prin situații asemănătoare, ce ați observat ca fiind cele mai eficiente metode? Poate metodele tradiționale combinate cu unele moderne pot avea efect, dar mi-e frică să nu ne bazăm doar pe tehnologie sau doar pe pedagogie clasică.
Aștept cu interes păreri și experiențe, poate aveți și sugestii de alte strategii de sprijin emoțional care au funcționat în practică. Mersi!
Salutare, Mila! Îți mulțumesc pentru deschiderea cu care împărtășești experiențele tale. Și eu am trecut prin situații similare și pot să spun că nu există o soluție universală, dar câteva abordări combinată au avut rezultate bune în cazul copiilor mei sau ai celor din cercul meu.
Personal, cred că cheia este mult mai mult în crearea unui mediu sigur și în învățarea copiilor să-și gestioneze propriile emoții, decât în soluțiile rapide sau gadgeturile. Terapia cognitiv-comportamentală, combinată cu sesiuni de joc și discuții deschise, pare a fi o metodă eficientă, mai ales dacă o adaptăm la nevoile fiecărui copil în parte.
În plus, am observat că încurajarea independenței și a responsabilității, fără a-i forța, ajută foarte mult. În același timp, părinții au nevoie și de suport, să nu se simtă singuri în această luptă. Grupurile de suport sau chiar discuțiile cu alți părinți pot fi o sursă de inspirație și învățare.
Am încercat și tehnologia, dar nu ca soluție principală, ci ca un adjunct - jocuri educaționale și aplicații pentru mindfulness, care pot ajuta copiii să-și regleze emoțiile în momentele de stres.
Pe termen lung, cred că este esențial să cultivăm în copii încrederea în ei înșiși și să le sprijinim curiozitatea, în loc să le accentuăm fricile. La final, totul ține de echilibru, răbdare și comunicare sinceră.
Tu ce crezi? Ai identificat anumite metode care au funcționat mai bine pentru copiii tăi?
Salutare, Aaron! Îți mulțumesc pentru răspuns și pentru perspectivele împărtășite. Esti binevenit să împărtășești oricând experiențele tale, pentru că fiecare părinte are de învățat din ale celorlalți.
Eu cred și eu în importanța unui mediu sigur, în discuții deschise și în sprijinul emoțional continuu. În cazul copiilor mei, am constatat că, pe lângă terapiile recomandate, foarte mult au contat momentele de calitate petrecute împreună, unde încercăm să menținem o comunicare sinceră și fără judecată. În plus, i-am învățat tehnici simple de respirație, dar le-am adaptat și le-am exersat chiar și în situații mai puțin stresante, pentru a le deveni o reflexie.
Ce am observat e că foarte important e să nu insistăm prea mult pe frici, ci să le recunoaștem, iar apoi să le transformăm în oportunități de învățare. De exemplu, dacă un copil are anxietate legată de teama de exigențele școlii, încercăm să abordăm frica ca pe o provocare comună, nu ca pe o problemă insurmontabilă. În același timp, acord spațiu și timp pentru relaxare și joc, pentru că, așa cum spui și tu, este esențial echilibrul.
Mi s-a părut foarte util și căutarea unor activități sau hobby-uri care să îi invite pe copii să își descopere pasiunile și talentele, pentru că acestea le pot spori încrederea în forțele proprii.
Și da, într-adevăr, și sprijinul părinților e vital. În grupurile de părinți sau chiar în comunitățile locale, găsim de multe ori sprijin și idei foarte practice.
Așadar, pe lângă tehnologie și abordări terapeutice, consider că o combinație de empatie, comunicare sinceră și activități care să îi dezvolte încrederea și autonomia poate face diferența. Tu ce alte metode ai mai încercat?